- Casa din prăpastie – cum am construit-o? -

În articolul anterior, despre cei 5 ani de blogging am omis să vă povestesc cum am construit casa din prăpastie. Casa fiind blogul, prăpastia motivul pentru care a apărut. E frumos să privești în urmă și să vezi unde ești, dar nimeni nu îți știe drumul și motivul din spate. M-a tras un om drag mie de mânecă într-un comentariu și mi-a spus „de ce-ul” pentru care scriu, sau pentru care ar trebui să scriu. Acel „de ce” pe care îl caut mereu și nu-l găsesc. Azi e despre el și despre blog, despre adevăratul drum cu acest blog.

Am început să scriu pe blog din frustrare și lipsa unui om cu care că îmi împart cele mai intense trăiri. Acel om exista, dar nu l-am acceptat, pentru că sunt încăpățânată. Mereu am fost înconjurată de oameni care au ținut la mine și m-au direcționat spre bine, dar eu am ales să mă scufund în rău. Dezamăgiri, nopți nedormite, nopți plânse și zile în care m-am simțit robot. Așa a început acorduri din suflet, cu mine într-o prăpastie. La momentul acela acorduri din suflet era pe WordPress, iar eu eram o anonimă. Și acum sunt de foarte multe ori.

Mi-a plăcut în prăpastie și am rămas acolo. De ce? Pentru că mai presus de mine iubeam singurătatea. Aș minți dacă aș spune că nu o iubesc și acum. Omul are nevoie de singurătate din când în când.

Eram eu cu gândurile mele, cu emoțiile mele de adolescentă și cu toate neîmplinirile despre care nu puteam vorbi cu cineva. Am scris într-un articol că îmi curgea „ceai de mușețel prin vene”. Eram într-o căutare a liniștii și o găseam în ceai și scris. Eram izolată de lume și atât de mult mi-a plăcut acolo încât am decis să fac o casă. Cine îți face casă în prăpastie? Subsemnata. ^_^

Nu am acceptat niciodată că există sfârșit

Depresiile din adolescență, motivate sau nu te făceau să vezi sfârșitul. Pentru mine nu exista și nu există sfârșit. Există doar un nou început. Când am ajuns în prăpastie mi-am asumat asta. Am privit în jur, am privit în sus. Am decis că sunt acolo cu un scop și trebuie să supraviețuiesc. În mod normal orice om ajuns în prăpastie va face orice să iasă de acolo. Eu am ales să rămân acolo. Am avut oameni care m-au văzut acolo jos și mi-au aruncat frânghii pentru a ieși. Alții au ales să vină în prăpastie după mine. Au plecat singuri neînțelegând alegerea mea.

Citește și >>  Bilanţ 2014

„Hai măi Bianca sus. Nu te mai încăpățâna!”. Eram cu un „nu” mare în brațe și am zis că aici îmi voi construi viața. În prăpastie.

Toate încurajările oamenilor de sus mi-au dat aripi să zbor, să ies de acolo. Ieșeam și mă întorceam în casa din prăpastie. Un articol despre zbor, altul despre căderea în gol. Iubeam să cad în gol pentru că simțeam că iese toată durerea din mine. Ce durere poate simți un copil de liceu? Erau multe sentimente prea amplificate, dar erau ale mele. Trăiam cu ele.

Iubeam să zbor pentru că mă simțeam liberă și puternică

Zburam în diverse locuri după explicații, după cărți și critică. Căutam răspunsuri în fiecare zi. Cădeam lipsită de puteri și nemulțumită. Cărți, cursuri de dezvoltare personală, explicații logice etc. Nimic nu funcționa. În una din căderi cineva mi-a spus că „Răspunsurile se află în tine!”. Da ce sunt eu, dex? Enciclopedie?

Am continuat drumul sus – jos, jos-sus, sus-jos. Fiecare cădere era o lecție. Fiecare aterizare forțată era tot mai amortizată. Am fost înconjurată de mii de păreri, de cărți, de filme și idei fascinante. Nu m-am întrebat niciodată cât mai pot să cad deși cei din jur o făceau. Trăiam căderea către casa din prăpastie mai mult decât trăiam zborul.

Nu am zburat mereu singură, în schimb căderile erau îmbrăcate în singurătate. Nu mi-am dorit să trag pe nimeni după mine în prăpastia mea. Era doar a mea. Am fost și egosită și încăpățânată. Asta m-a motivat să scriu. Gândul că nimeni nu mă poate înțelege și faptul că undeva există un răspuns.

M-am convins treptat că răspunsul chiar era în mine

M-am oprit din scris și am început să meditez. Eram fascinată de meditație, am scris despre asta în cei mai științifici termeni. Nu m-a înțeles nimeni pentru că nimeni nu știa cum am ajuns acolo. Tot dintr-o căzătură și din lipsa aripilor. Extremele vin și cu răspunsuri sau reacții. Oamenii se satură să te vadă cum cazi și încetează să-ți mai dea motive să zbori.

Citește și >>  10 lucruri despre mine într-o leapșă

În întunericul prăpastiei devenită casă începi să arunci o privire în tine. În sufletul tău ce încă rezistă, în rândurile scrise. Pentru ce am scris? Pentru mine, pentru a mă elibera. Am reușit asta? Da, pe moment. După am fost invadată de alte gânduri și trăiri. Toate aveau un „de ce” în spate. Lipsa mea de echilibru, de liniște, de cunoaștere a mea și a tot ceea ce pot face. Eram cel mai mare critic al meu.

Am aruncat o privire în jur și prăpastia mea era plină de găuri. Fiecare căzătură a făcut o gaură. Și eu eram plină de cicatrici. Mi-am dat seama că trebuie să repar locul pe care l-am distrus cu fiecare zbor. Azi o groapă, mâine o speranță și tot așa. Fără să-mi dau seama mă reparam pe mine.

Ajungeam în fiecare groapă și îmi reaminteam zborul, dar și motivul pentru care am căzut. Scriam mereu concluziile fără să conștientizez că erau răspunsuri. Așa a trecut timpul, așa prăpastia mea a început să fie casă. Nu știu când am construit, dar am făcut-o. Am zidit, am reparat, am pus perdele, am pus covoraș. Mi-am adus pian și am dat cu tămâie, să plece spiritele rele.

Am început să îmi construiesc scări în prăpastie ce mă duceau sus. Am căzut și atunci de foarte multe ori. Am renunțat, am plâns și n-am crezut suficient în mine. Nici acum nu cred. Noroc de oamenii care îmi amintesc să fac asta.

Ultima treaptă a fost cea mai grea de construit – era drumul dus-întors către casa din prăpastie

Ultimul pas către mine a fost cel mai greu. Am privit în jos și m-am întrebat dacă îmi doresc asta. Nu mă simțeam pregătită să înfrunt totul. Am coborât și mi-am acordat timp. Am citit o analiză veche făcută de Ștefan pe care n-am înțeles-o decât atunci. Mi-am amintit de spusele unui om de a înceta să mă lupt cu oamenii din viața mea. Am încetat să fac și asta.

Citește și >>  Drumul spre Informatică Economică (II)

Mi-am amintit de tot ce mi s-a spus, de toate sfaturile și de toți oamenii care și-au dorit să mă salveze când eu nu-mi doream să fiu salvată. Într-o dimineața am decis să construiesc și ultima scară. Atunci mi-am asumat cine sunt. Cu bune și cu rele, cu zâmbet și lacrimi.

De atunci au trecut ani în care mi-am odihnit sufletul în casa din prăpastie și am continuat să scriu despre căderile mele, despre zborurile mele, despre mine. Mai metaforic, mai greu de înțeles, dar exact cum simt.

Mi-a fost greu să împart ce simt și să accept că cititorul va cunoaște neliniștea mea

Îmi este greu să las să se vadă neliniștea din mine, deși există și acum. Am ales să îmi fac o casă în prăpastie pentru a îmi demonstra mie că pot să supraviețuiesc oricum. Acordurile de pian și ceea ce am simțit au fost temelia. De asta am ales acest nume. Nu pentru că îmi place să cânt, nu pentru că iubesc pianul și pentru că scriu din suflet.

Eu scriu din prăpastie, din casa din prăpastie.

De ce scriu?

Din frustrările controlate, din pasiune, din dorința de a lăsa ceva în urmă când nu voi mai fi, din dorința de a fi citită, din dorința de a oferi o speranță celor care se află într-o prăpastie și au impresia că acolo e finalul. Nu e finalul acolo.

Finalul nu există. Nu cred în moarte, cred doar în sufletele libere. Avem un trup pentru a fi palpabili pentru cei din jur, dar sufletul se reflectă în alegerile noastre și în rândurile scrise.

Sunt conștientă că la un moment dat voi fi doar suflet și sufletul nu poate scrie. Ce va rămâne atunci? O prăpastie cu o casă, cu sute de articole, cu mii de trăiri, cu pene din aripile rupte, cu bucăți din mine. Vor rămâne acorduri din suflet, voi rămâne eu vie agățată într-un cache al internetului.


Mulțumesc celor care rupt din timpul lor și mă citesc, mulțumesc celor care mă trag de mână și îmi amintesc de ce am construit casa din prăpastie.

Post Views: 690
Vrei să fii mereu informat? Abonează-te la newsletter!

Adauga adresa ta de email

Bianca Ionel

Programator pasionat de muzica și scris. O combinatie de extreme. O visatoare și o iubitoare de lucruri mărunte.

16 thoughts on “Casa din prăpastie – cum am construit-o?

  1. Toata lumea are urcusuri si coborasuri, poate nu asa diferentiate cum le percepi tu- prapastie si zbor- dar fac parte din viata. Cum ar fi sa-ti ducui viata pe un platou cat ar fi el de frumos, totul ar deveni monoton si nu ar mai avea niciun farmec. Pentru a exista bucurie trebuie sa existe si durere, ea potenteaza.

  2. Ce frumos ai scris acest articol. Sensibil și frumos. Îmi plac cel mai mult asemenea postări. Îmi place să cunosc omul din spatele măștilor sociale. Sufletul este cel mai important și merită și el scos în lume și merită și să aibă invitați în casa lui din prăpastie, așa cum e. 🙂

  3. Felicitari, la cat mai multi!
    Lasa, sunt convinsa ca peste alti 5 ani, vei fi scris 1232 de articole. Adica, doar dublul.

    Foarte frumos ai descris intreaga ta experienta si trairile tale. Si, sunt convinsa, multi se regasesc in randurile tale. Chiar daca, poate, nu o admit.
    Succes pe mai departe, Bianca!

  4. Ce frumos ai scris, Bianca! In descrierea motivelor tale cred ca se regaseste orice persoana introvertita, orice persoana care trece printr-o perioada grea, orice persoana cu tendinte depresive. Faptul ca ai gasit alinare in scris este extraordinar si sper sa ii ajute si pe altii sa isi gaseasca propria solutie, fie ea scrisul sau orice altceva ii motiveaza sa ridice privirea spre orizonturi dincolo de prapastie.

  5. Foarte profund acest articol. Ai scris atat de frumos incat nu stiu daca este bine sa-ti spun ca ai facut alegeri potrivite in exprimarea sentimentelor si a cuvintelor alese. Acum inteleg motivul pentru care citesti atat de multe carti de dezvoltare personala. Ca muncesti foarte mult si ca blogul ocupa un loc important in viata ta.
    Esti o persoana speciala si cred ca toti am fost afectati de cele care ni s-au intamplat in trecut si datorita acestor lucruri suntem ceea ce suntem astazi!

  6. Eu iti multumesc pentru ca mi-ai aratat casa ta frumoasă! M-ai purtat prin toate ungherele sufletului tau cu delicatete și m-am infiorat la fiecare asemanare cu al meu! Nici eu nu cred în moarte! Poate vreodata, cine stie, ni se vor și întâlni sufletele printr-un cache al internetului. 😀

  7. Am construit blogul impreuna cu cineva. Acel cineva a abandonat relatia si a vrut sa imi iau blogul. Am stiut ca nu va face nimic cu el si nu l-am lasat. Am luptat pana cand mi l-a cedat integral.
    Am scris de bucurie si fericire, dar si de necaz si de tristete. Blogul m-a ajutat sa depasesc multe momente grele si sunt mandra ca are deja 8 ani.

  8. Ce pot sa iti zic cand eu nu am toate tiglele pe casa,candva am fost un om liber si imi place sa fiu inconjurata de oameni si eram mereu in centrul atentiei,am ajuns ceva ce doar trece prin viata fara prea mult zgomot si incerc sa nu dau sfaturi sa nu judec si chiar sa vorbesc in tacere sa nu deranjez pe nimeni si nimic!

  9. Imi place ca ai curajul sa te arati lumii asa cum esti tu, cea reala si sunt de acord cu cei care spun ca blogul e cel mai bun psiholog. Asta a fost si pentru mine si inca este. Eu m-am apucat sa-mi fac blog pentru ca eram in concediu de crestere copil si viata mea era alta acum, avea alt ritm si eu aveam nevoie de o cale de scapare, vroiam sa evadez, chiar daca doar virtual.

  10. Si eu ma consideram o persoana introvertita, care iubeste singuratatea, dar din ce imi dau seama, tu ma depasesti in mod clar. Si mie imi vine greu sa ma despart de mine, ma hotarasc greu sa ies in oras, sa plec la masa cu prieteni care de fapt sunt mai degraba amici, nu prieteni, prieteni, dar ma fortez singura sa ies din carapace.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

%d blogeri au apreciat:
Mai multe despre Despre mine
about me - bianca ionel
10 lucruri despre mine într-o leapșă

Astăzi o să aflați 10 lucruri despre mine, despre stilul meu de viață și alegerile mele, într-o leapșă, prima mea...

Închide