Cum a fost la PREMIERA Spectacolului coregrafic contemporan “Pasărea Phoenix” ?

A fost culoare, muzică, emoţie, dans, viaţă şi moarte, toate îmbinate în 40 de minute. Prea puţin pentru mine. Mi-aş fi dorit mai mult. Emoţia şi durerea unei despărţiri, îmbinate perfect cu jocuri de lumini ce ştiu să scoată în evindenţă doar acele părţi are corpului uman care se mai zbat să trăiască, muzica – fiecare acord de pian amplifică zbuciumul interior, dansul – elementul cheie în care omul renaşte.

pasareapheonix1

Gânduri încărcate de durere în care te regăseşti, gânduri pe care am avut noroc să le găsesc şi aparţin Danei Negoiţă şi din care am să vă împărtăşeşc şi vouă.

„…tristețea este atât de reală, de ascuțită și de alinătoare încât vrei să nu te mai despărți niciodată de ea. Sentimentul de vinovăție este atât de puternic încât te lasă fără aer, fără suplu, fără forță de-a putea respira vreodată iubire în preajma altcuiva. Senzația că ai pierdut totul este mai înfiorător și mai secătuit de speranța decât gândul că ai putea să-ți revii vreodată. Certitudinea că ai dat totul din ține și că nu o să mai poți oferi niciodată nimic este un criminal nemilos care încet, încet îți otrăvește gândurile. Dezamăgirea, nu cred că o poate exprimă cineva în cuvinte. E mai tare și mai sufocantă decât orice urmă de iubire care a existat vreodată. O simți cum urcă (de ce nu coboară niciodată?…) până în poalele unghiilor. Pulsează și macină încet și sigur, iar și iar, că un ciocan care îți găsește punctul slab în poalele creierilor…Fricile nu te mai bântuie pentru că te simți că o marfă amorfă de carne și oase care se mișcă mecanic în virtutea unor legi neînțelese ale universului. Iar fiecare pas pe care îl faci de una singură într-o lume devenită dintr-o data străină ți se pare o dramă… iar ceea ce ți s-a întâmplat o tragedie…mâinile tale strâng alte mâini, trupul tău se pierde necunoscut într-o mulțime de oameni care traversează stradă. Zâmbeşti… Este zâmbetul tău. Poate plângi…Sunt lacrimile tale. Poate râzi… Este râsul tău. Poate undeva, într-un colț de minte, se naște gândul unei speranțe. Poate… Intuiția ta de om e dornică să se convingă. Întinzi degetele și îți cercetezi față. Da, sunt lacrimile tale. Da, e râsul tău. Dar unde ești TU printre toate astea? Degetele mâinii tale alune apoi ușor spre inimă. E speranța ta pe care o ștergi disperat cu vârful mânecii și o alungi că pe un gând ireal de frumos, groaznic de imposibil. E prea dornică să fie adevărată că să nu o ucizi definitiv. Și fiecare pas pe care îl faci înainte, încercând să îți faci curaj să mergi din nou prin lume, te duce departe de tot ceea ce ți-ai dorit vreodată. În acel loc în care ajungi, Marele Loc, dai peste o mare înfundătură. Și unde este drumul tău în lumea această? …inima îți este atât de sfâșiată că nu poate decât să țipe prin lacrimi. Iar în unele cazuri și lacrimile amuțesc și nu mai au cuvinte să spună ceva. Este cel mai greu când durerea este surdă. Amintirile sunt atât de actuale încât le privești în toți oamenii din jurul tău. Minutele sunt apăsare împietrită, orele păr eterne momente de durere, zilele un neant în care vrei să te evapori încet și sigur. Timpul e o rană adâncă care îți mănâncă trupul și îți chinuie fiecare celulă vie din trup. Plăcerea gustului și a vieții se scurge din ține picătură cu picătură. Somnul îți devine refugiu… asta dacă ai curajul să te refugiezi în amintirile nebune și iubite care te vizitează în miez de noapte sub forme de vise. Dorință de a face ceva pentru ține, ORICE, se evaporă. Existența îți devine indiferentă, atât de indiferentă încât tot ceea ce se întâmplă în jurul tău nu te poate salvă de la a fi absența. Scopul nu îl mai vezi nu te mai interesează. Îți dorești, doar știi ce îți dorești dar acest lucru este atât de imposibil, irealizabil… Îl conștientizezi până în pânzele albe așa că nu îți mai dorești nimic. Trupul te chinuie și el la un loc cu sufletul. Simte frig, răcoare, durere prin fiecare por și întinde neputincios mână după o îmbrățișare cunoscută, după o prezența care îi era familiară și dragă. Și ceea ce este cu adevărat rău este atunci când această durere persistă și nu prezintă nici cel mai mic indiciu că într-o bună zi ar putea pur și simplu să dispară…”(sursa: http://www.garbo.ro/articol/Psihologie/6271/Depresia-din-dragoste-durerea-de-inima-pe-care-nu-o-vede-nimeni.html).

pasareapheonix2

La toate astea se adaugă filmări video cu acele părţi din viaţa omului în care el e fericit lângă persoana iubită, momente ce îl răvăşesc şi îl aduc în stadiul în care să îşi dorească să se termine totul. Dar ca după orice despărţire, după zile, luni sau ani de agonie, de luptă cu noi, cu fricile şi gândurile noastre, găsim puterea de a renaşte, din propria cenuşă.

pasareapheonix3

Recomand spectacolul coregrafic contemporan “Pasărea Phoenix”, recomand să vă regăsiţi şi să renaşteţi din durerile voastre cele mai adânci şi să lăsaţi ceea ce vă face mai buni şi mai fericiţi să vă definească şi să vă creeze.

Închei cu una din melodiile din spectacol, care îţi repară sufletul.

Leave a Reply

%d blogeri au apreciat:
Mai multe despre Evenimente
PREMIERA Spectacolului coregrafic contemporan “Pasărea Phoenix”

Ateneul Tătăraşi invită publicul duminică, 23 februarie a.c., la ora 16:00 la  PREMIERA Spectacolului coregrafic contemporan “Pasărea Phoenix”. Scenariul, regia...

Închide