Dacă omori o gâză devii criminal?

Am plecat singură spre casa din prăpastie în teniși albi și multe gânduri. Nu e prima oară când fac acest drum singură, dar e prima oară când îl fac cu alte gânduri decât cele pașnice. Mă duc să fac liniște pentru mine. Pentru prima oară am decis să dau afară tot ce îmi strică liniștea și chiar să calc acolo unde trebuie. Am să omor și gâze dacă e nevoie.

Oare voi fi capabilă să omor gâze?

Privesc în spate și îți găsesc privirea. Tu crezi în mine. Crezi că o pot face sau doar ai văzut că pot fi și altfel? Toată sensibilitatea adunată și toate emoțiile se pot transforma într-o armă atunci când alții le calcă în picioare?

Ți-ai dorit să vii cu mine, dar nu te-am luat. Trebuie să mă împac eu cu mine pentru a te privi în ochi. „Hai să alungăm gâze împreună!”. Le-ai fi alungat tu pentru mine, știu asta.

La naiba să le ia de gâze! Mereu apar în viața ta când ești mulțumit de locul în care ai ajuns. Mereu apar să îți bâzâie liniștea sufletească și mulțumirea ce te înconjoară. Mereu apar să pună greutate în noi. Am mai privit o dată în urmă și mi-am văzut urmele pașilor. Acum am și drum de întoarcere. De parcă m-aș putea pierde la întoarce. Simt că mă pierd acum.

N-am plecat niciodată spre casa mea din prăpastie cu gânduri de luptă. Mereu veneam să-mi pansez rănile, să duc războaie cu mine, dar nu cu alții.

Cu cât mă apropii mai mult le auz zumzetul ce mă umple de furie. Una prea controlată, dar îmi simt respirația tot mai accelerată și ridurile de expresie așezate pe frunte. Astea nu le pot controla… încă. Atâtea cărți citite și recitite despre control și armonie pentru ce?

Le citesc și sper să le aplic pe răutatea din jur și pe gâzele ce își pregătesc zborul și zumzăiala tot mai agitată pentru că mă văd venind.

– Vine, vine! Hai să-i spunem că nu e bună, că e cea mai slabă, cea mai dezorganizată, cea mai proastă… A rămas așa și nu va fi niciodată altfel. Nu o cunoaștem prea mult, dar știm că se consumă când aude de astea. Ha, ha, ha! O să fie distracție. Ea nu ne știe, dar noi o știm.

Deghizate în gâze colorate și nevinovate se plimbă prin casa mea de parcă ar fi a lor. Îmi murdăresc perdelele ce ar fi trebuit să le țină departe. M-am încăpățânat eu să fie cu găuri, să intre lumina. Au intrat ele.

Mă apropii tot mai mult și din mine ar putea să erupă un vulcan, dar mă liniștesc când îmi privesc casa. Am călcat într-o groapă rămasă de la ultima mea aterizare forțată. În asta am uitat să îmi plantez flori. E plin de flori în jur. Gâzele vin la flori să se ascundă de alte gâze mai mari.

E o luptă continuă între toți. Ele fug de neîmplinirile lor și strică împlinirile altora. Nu e vina lor că sunt așa. Au avut un context neprielnic. Dacă crești printre spini, poți să fii altceva decât spin?

Nu e vina lor, iar eu mă duc să mă lupt cu ce? Dacă mă nășteam printre gâze asta eram și eu. Nu aveam posibilitatea să mă transform în fluture doar pentru că nu-mi doresc eu să fiu gâză.

Le aveam în fața mea și m-am oprit. Tot zumzetul lor era doar un strigăt de ajutor. Nu e vina lor că sunt așa, e vina mediului.  Eram pregătită să mă întorc și am auzit strigând:

– Dacă te întorci te vor bâzâi toată viața!

Ce ar fi mai rău să mă trezesc cu bâzâit de gâze sau să devin o criminală? La final e vorba de a lua o viață, oricât de mică și de nesemnificativă. Aș deveni o criminală dacă aș omorî o gâză?

Una deja își făcuse apariția pe lângă mine și mă oprea în zborul ei să intru în casă. Ușa era larg deschisă și înauntru era o mare bâzâială. De parcă aveam șezătoare la mine în casă. Adunarea gâzelor își învăța partitura. Au trimis-o pe cea mai gălăgioasă să mă țină în loc. Aveam timp. În casa din prăpastie timpul se oprește.

I-am analizat zborul incert și am întins mâna să o prind. Am prins-o în pumnul meu și nu era nici o secvență din „Gândăcelul”. S-a făcut liniște în jur și doar ea mai bâzâia în pumnul meu. Îi simțeam zbuciumul și dorința de a trăi. Îmi erau comune aceste stări. Așa m-am simțit de prea multe ori, așa veneam în casa mea din prăpastie. Zbuciumată și căutând drumul spre un vis. Toți ne dorim asta, toți ne zbatem să trăim și toți ne zbatem pentru visul nostru.

Oare visul ei care e? Oare are un vis sau unicul ei scop e să bâzâie suflete?

– Una e suficient!, l-am auzit strigând…

Parcă m-a simțit că nu-mi doream să fac asta și tot punea presiune pe mine să îmi fac liniște în casă. Îmi era frică de prea multă liniște și îmi era frică de zbuciumul meu de după. Dacă strângeam degetele în pumn mai tare murea totul. Inclusiv eu cea de acum. Deveneam altceva, deveneam criminal. Un criminal cu liniște în jur.

Am pășit în casă cu pumnul strâns cât să mai poată bâzâi trofeul meu. Era plin de gâze și habar nu aveam cine sunt, de unde sunt și mai ales ce vor. N-au avut manierele de a se prezenta. E mai ușor când te ascunzi în spatele unui nume sau a unei stări ce te definește. E mai interesant așa să nu-ți asumi ceea ce ești și doar să bâzâi.

Am zâmbit și am început să-mi strâng pumnul suficient cât să tacă cea de o țineam captivă. O simțeam că se zbate, dar nu mai avea puterea de a bâzâi. Mi-am apăsat butonul ce îmi întrerupea orice sentiment și am țipat.

– Afară!

A fost suficient să le văd disperate și dezorientate. Au ieșit din casa mea exact cum au intrat, buluc. Acum era aproape liniște. Mai aveam una în pumnul meu. L-am deschis suficient cât să mă vadă, dar să nu plece.

– Îmi e milă de tine, bâzâi și atât. Fără sens, fără partitură, fără scop. Aș putea să îi curm viața asta lipsită de sens, dar nu sunt eu cea care te-a creat și nu e dreptul meu. Ești liberă să bâzâi, dar nu aici.

Am deschis pumnul larg și am lăsat-o să zboare. Am privit în urma ei ca o mamă ce își vede copilul plecând departe. A ieșit pe ușă și o pasăre a prins-o în zborul ei.

Asta e viața! Ne mâncăm între noi pentru a supraviețui și până ajungem să fim mâncați, bâzâim fără sens și stricăm liniștea altora.

Am închis geamurile, ușa și am plecat. Nu mă simțeam victorioasă pentru că nu câștigasem nici o luptă. Nu aveam motiv să sărbătoresc ceva cu nimeni. Nu aveam ce sărbători.

În ochii celor din jur omorâsem o gâză. Adevărul era altul, dar îl știam doar eu. Am avut noroc sau am fost salvată. La final totul e o alegere. Poți să devii criminal sau poți lăsa lucrurile să se întâmple…

– Ai lăsat urme pe perete?

– Nu, mi-am păstrat tenișii albi și pereții…


P.S. Mulțumesc „gâzelor” pentru inspirație ^_^

2 Comments

    1. Bianca Ionel

      iulie 23, 2017 at 11:37 am

      Mulțumesc, Mirela! :*

Leave a Reply

%d blogeri au apreciat:
Mai multe despre Proza
in tenisi albi
În teniși albi

Stau și să privesc totul în pantaloni la dungă, în tricoul cu mesajul „I hope” și teniși albi… aproape albi…...

Închide