Din culisele Concertului Unppluged

O parte din viaţa mea…

17 octombrie 2014 a fost încă o zi în care m-am lăsat în braţele emoţiilor şi am păşit timidă încă o treaptă spre visul meu.  După recitalul din august am început în forţă pregătirile pentru concertul de pe 17 octombrie. O nouă abordare, o nouă provocare, un nou moment în care am pus tot sufletul şi toată dăruirea mea.

afis_concert

Nu a fost uşor. Nici nu avea cum să fie uşor. E tipic mie, când îmi doresc prea mult trebuie să lupt triplu să obţin. Piedici au apărut încă de la început, orele suplimentare la serviciu, stres, nervi, eram aproape o legumă când ajungeam la orele de canto. Norocul meu a fost şi este că am o super profă. Andra Botez, dincolo de dedicarea pentru muzică ştie să se dedice şi omului, să îl asculte, să îl linişească, să îi ofere încrederea de care are nevoie. Orele noastre de canto începeau la 19:00 şi de cele mai multe ori sfârşeau între 21:3-22:00. Îmi era mai mult decât clar că numai un om care iubeşte muzica şi te iubeşte poate să se dedice aşa, să uite de oră, de oboseală şi implicit să te ajute şi pe tine să uiţi de tot. Cum plecam de la ore? Plină de energie, plină de viaţă, alt eu. Andra are puterea magică de a te transforma şi de a scoate ce e mai bun din tine. Cine zice că muzica e bună la terapie, zice bine, dar omul care te îndrumă spre muzică contează cel mai mult.
Cu siguranţă puţini ştiu câtă muncă este în spate, câte luni repetăm o piesă de 3 minute şi câtă încărcătura emoţională vine cu acea piesă.
Eu n-am putut cânta niciodata piese care nu le-am simţit. Am încercat o sigură dată şi a fost un dezastru. Momentul acela a fost un mare şut în fund, de care evident toţi avem nevoie pentru a înţelege că muzica o facem doar dacă o simţim prin vene. O piesă care publicul o vrea, s-ar putea ca inima noastră să nu o dorească, noi să nu ne regăsim în ea şi să ajungem să o cântăm mecanic fără să transmitem nimic. Rezultatul, un dezastru total!
Tot Andra m-a învăţat că ceea ce transmiţi publicului e mai important decât tehnica, dar evident şi eu şi alţii ne dorim să fim perfecţi din punct de vedere tehnic. Acest lucru nu e greu, dar ca în orice domeniu implică multă muncă, mult studiu şi multă experienţă. Mereu am simţit că am un handicap faţă de cei care sunt la Conservator, la şcoli de muzică sau orice altă instituţie unde muzica e materia de bază, dar Andra m-a facut să am încredere în mine şi să trec peste acest handicap care era doar în mintea mea.
Nu contează ce studiezi, contează cum studiezi şi mai ales cum transmiţi publicului mesajul din piesele tale.
Concertul din 17 octombrie ne-a provocat să vorbim despre piesele noastre, să explicăm publicului de ce le-am ales, de ce le cântăm. Am stat o săptămână să îmi fac discursul, iar în seara recitalului nu am spus nimic din ce gândisem toată săptămâna. De ce? Pentru că atmosfera de la concert a fost total diferită de cea în care m-am imaginat eu acasă şi diferită în sensul bun. Am simţit nevoia să mă deschid mai mult publicului şi să le spun adevărul din spatele pieselor. Nici una nu era aleasă întâmplător. Toate erau părţi din viaţa mea, momente unice, momente triste, momente fericite.
Prima piesă Gocce di memoria a fost cea care m-a răscolit chiar în momentul în care am început să o cânt. Invitaţia mea pentru public a fost o călătorie în trecut, printre amintiri şi momente care ne-au transformat în oamenii de azi. Eu am fost prima care a plecat la plimbare în trecut şi am fost atât de prinsă de excursia mea încât am uitat versurile. Mda, se poate şi asta. Ironia sorţii că am fost întrebată de  unul din invitaţi ce facem când uităm versurile cu 15 minute înainte de momentul meu. Ei bine, respirăm, improvizăm şi încercăm să nu ne panicăm. Deşi nu mă aşteptam am trecut uşor peste moment şi publicul nici nu a simţit improvizaţia mea. Nu am putut să-mi explic de ce am uitat versurile, era o piesă care o repetam din luna mai, am mai cântat-o şi în mai şi era cea care o consideram cea mai uşoară. Poată că o mână divină a tras de mine şi a găsit elementul cel mai potrivit pentru a mă scoate din transa în care eram. Călătoria mea în trecut trebuia să se sfârşească. N-a fost un moment uşor, dar am trecut peste şi mi-am păstrat calmul, pentru că mai aveam încă două piese.
A două piesă, O mie, m-a făcut să plâng o săptămână după recitalul din august. Este o piesă de suflet în care mă regăsesc în totalitate şi pentru care am avut cele mai mari emoţii. O piesă care în august s-a transformat din pansament în şut în fund. Am ratat intrări, n-am luat nota Fa2 şi alte detalii tehnice.
Cred că toţi ar fi jurat că nu voi mai cânta piesa asta toată viaţa mea. Ei surpriză, după ce m-am liniştit în august am decis să o cânt până iese. Aşadar, în seara de 17 octombrie presiunea a devenit şi mai mare. Îmi tremura mâna pe microfon, îmi tremura sufletul, erau o mie de emoţii, o mie de gânduri, o mie de speranţe în încă trei minute. Îmi doream din tot sufletul să nu se mai transforme totul în încă un şut în fund.

[embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=6eoUapvsfMo[/embedyt] A fost bine, nu perfect, dar bine. Am luat nota! Se vede pe faţa mea liniştea după acest moment. La final am avut cel mai eliberator oftat. A meritat şi ştiu că îmi va mai tremura mâna pe microfon şi data viitoare, pentru că piesa asta va fi testul meu de la fiecare concert.
Ajungem şi la ultima piesă, o piesă care nu am reuşit să o studiez aşa cum îmi doream, o altă provocare, un alt moment în care m-am luptat cu mine. S-a terminat cu o remiză lupta mea, dar m-am simţit totuşi învingătoare.

A fost o seară unică, a fost o seară în care încă o dată am înţeles că muzica nu e uşoară. Muzica cere dăruire, cere studiu, cere să fii tu, să simţi şi să trăieşti fiecare acord, dar cere şi oameni care să fie acolo, să te susţină şi să se transforme în scutul de care ai nevoie în lupta cu tine. Acei oameni au fost cei care au tăiat spinii de pe treapta ce am urcat-o în acea seară. Cuvintele care să-mi exprime mulţumirea şi recunoştinţa sunt prea puţine.
Nu e uşor să găseşti oameni care să te încurajeze atunci când eşti în genunchi, nu e uşor să ai lângă tine oameni care să te înţeleagă şi să îţi facă orice cădere mai uşoară. Dincolo de tot, meritul pentru ce e mai sus aparţine oamenilor din spatele meu şi oamenilor din faţa mea. Momentul meu a fost posibil pentru că am avut doi instrumentişti de excepţie, Bogdan Botez şi Raul Tonegaru şi o profă extraordinară, Andra Botez, care a trăit fiecare piesă alături de mine, care m-a susţinut şi m-a încurajat până în ultimul moment şi care m-a strâns în braţe de fiecare dată când am căzut.

Eu n-am cântat şi nu voi cânta niciodată pentru faimă, ci pentru oamenii care mă înconjoară şi mă susţin. Sper ca într-o zi muzica mea să fie pansamentul pentru orice persoană şi prin toată dăruirea mea să îi fac să uite de probleme, să se relaxeze şi să aibă încredere în ei. Acesta este motivul pentru ca nu particip la concursuri televizate. Nu vreau să-mi vând trăirile unui public care nu poate înţelege dincolo de ele. Nu vreau să îmi vând dragostea pentru două minute la TV, nu vreau să renunţ la toţi oamenii care îi am acum lângă mine pentru o faimă care nu îmi aduce nici o satisfacţie sufletească. Nu vreau să mă lupt cu nimeni în afară de mine pentru un titlu care nu contează. Prefer să am momentele mele în care să am oameni dragi mie alături, momentele mele în care să uit versurile, să nu fiu pe ritm, să nu intru când trebuie, să falsez, alături de oameni care mă critică pentru a mă ajuta să cresc.
Mulţi ar spune că sunt laşă, ei bine, eu cred că muzica nu se face la TV. Muzica se face într-o cafenea, cu o chitară, cu un pian, cu gândurile şi durerile tale şi cu dorinţa de a da tot ce e mai bun din tine pentru public, pentru un public pe care îl vezi şi îl simţi cum trece prin toate stările posibile alături de tine, un public pentru care nu contează că eşti blondă sau brunetă, un public care nu se uită la lungimea fustei şi nici la culoarea ochilor, un public care vede prin tine şi prin muzica ta, un public care se regăseşte în versuri, care cântă cu tine, tremură cu tine şi pleacă acasă liniştit şi vesel şi tu ca om pleci împăcat sufleteşte pentru că ţi-ai făcut treaba.
Un artist trebuie să dăruiască, să se dăruiască şi să trăiască pentru muzică şi nu din muzică.

Mulţumesc încă o dată oamenilor care îmi rămân alături şi mă îmbrăţişează în momentele în care şi eu aş fugi de mine, mulţumesc oamenilor care cred în mine, care mă ţin de mână şi nu mă lasă să cad, care mă critică pentru că ştiu că pot mai mult şi care dincolo de tot mă iubesc pentru tot zbuciumul şi toată pasiunea cu care fac orice lucru din viaţa mea şi nu în ultimul rând mulţumesc lui Dumnezeu pentru că mi-a dat şansa să întâlnesc astfel de oameni.
Mulţumesc Andra Botez, Bogdan Botez, Raul Tonegaru şi echipei de lumini şi sunet pentru ziua unică de pe 17 octombrie 2014.

[embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=ALMwpryA26o[/embedyt]

  1. I love my voice - ediţia a V-a

    septembrie 4, 2015 at 4:57 pm

    […] Din culisele Concertului Unplugged […]

Leave a Reply

%d blogeri au apreciat:
Mai multe despre Muzica
Emoţii, acorduri şi momente unice

Vineri, 23 mai 2014, a fost încă o zi memorabilă din viaţa mea. Un nou recital plin e încărcătură emoţională,...

Închide