Dincolo de brandul personal cu Ştefan Alexandrescu (Analytic Vision)

S-a împlinit jumătate de deceniu de când Ştefan Alexandrescu a intrat în viaţa mea, iar astăzi a venit momentul să vorbim despre brandul personal.

Suntem amici din 2006. În fiecare an, el îşi ia în serios poziţia de strateg al brandului personal. Pe la sfârşitul anului, editează o lungitură de analiză, cu impresii de la zeci de oameni, riguros măsurate şi clasificate.

Un efort impresionant, ale cărui premise le găseşti aici. Narcisism feroce sau ingeniozitate? Sunt ceva oameni care şi-au bătut capul ca să îl înţeleagă, să îl cunoască, cei mai mulţi s-au lăsat păgubaşi. Probabil că există tot atâţia oameni pe care i-a călcat pe nervi / bătături câţi admiratori are – din (ne)fericire, cine îl cunoaşte o dată, nu-l uită niciodată.

Dar eu ştiu ceva mai multe decât Ştefan a lăsat să se întrevadă, astfel că la o aşa analiză, se impune o ştachetă la acelaşi nivel. Am hotărât să îi iau lui Ştefan un interviu – pe care am găsit abia acum timp ca să îl transcriu şi să îl public – cu întrebări deranjante şi dificile. Cum s-a descurcat? Vă las pe voi să judecaţi. Oricum, e de apreciat că, deşi unele întrebări l-au pus în dificultate, a răspuns la toate.

Ștefan Alexandrescu – facultate, prieteni și brandul personal

Bianca I.: Afişezi o formare profesională impresionantă. Câte facultăţi ai făcut, şi câte cursuri, până la urmă?

Ştefan Alexandrescu: Sunt licenţiat în comunicare şi relaţii publice, cu o teză în branding şi am două mastere în resurse umane. În afară de asta, am mai făcut vreo câteva formări de durată şi am participat la vreo 50-60 de alte cursuri, traininguri, workshopuri şi alte forme de seminarii.

Bianca I.: Când ai mai avut timp de prieteni?

Ştefan Alexandrescu: Cam un sfert din prieteni îi am din copilărie, şi relaţiile vechi se rup greu, mai ales când le întreţii. Un alt sfert îi am din timpul facultăţii, pe vremea când locuiam la Iaşi. Dar cea mai mare parte mi i-am făcut de când m-am mutat pe termen lung la Bucureşti – e adevărat, e greu, pentru că fiecare îşi are programul propriu.

Dar pentru mine este important să îmi fac timp pentru fiecare – şi nu sunt puţini. Prietenia este pentru mine foarte importantă, dar tocmai pentru că e o relaţie foarte fragilă – este greu de construit, nu se clădeşte peste noapte, ci în ani.

Bianca I.: Cu toate astea, cel mai mare defect al tău este formalismul, răceala socială, seriozitatea excesivă cu care tratezi pe aproape toată lumea. Unii au senzaţia că vorbesc cu un robot, cu o maşină. Cât de sociabil eşti?

Ştefan Alexandrescu [face o pauză, ia în piept aer]: Eu am primit în familie o educaţie austriacă, pe care mama, chiar dacă nu a trăit niciodată în Austria, a moştenit-o de la bunicul ei.
Sigur, nu sunt foarte sociabil, în sensul că nu pierd nopţile prin cluburi, nu mă plimb pe la toate şezătorile din târg, nu petrec serile cu domnişoare drăguţe.

În schimb, stabilesc relaţii de afaceri sau de colaborare, fac networking, îmi împărtăşesc ideile, de asta nu duc lipsă. Eu, de exemplu, de mulţi ani, nu am avut o problemă, la care să nu găsesc o soluţie în agenda de contacte, de cele mai multe ori, cea din telefon. Eu îmi rezolv problemele cu telefonul şi cu mailul!

Problema mea nu e că nu cunosc oameni, ci că de fapt cunosc prea mulţi oameni şi nu apuc să întreţin relaţii cu toţi cu care mi-ar plăcea. Iar atunci când am de făcut ceva, îmi place să fac, nu să stau la taclale. Cei care vorbesc multe, fac puţine. De-asta prefer să mă comport foarte focusat pe sarcină. Mie nu îmi ia mult ca să creez o relaţie, o legătură. A crea legături e uşor. Greu e să le întreţii.

…mă comport foarte diferit în funcţie de mediul în care mă găsesc

Bianca I.: Atunci de ce nu afişezi mai multe emoţii?

Ştefan Alexandrescu: În primul rând, consider emoţiile ceva foarte personal şi prefer să le manifest în prezenţa oamenilor apropiaţi: rude, prieteni, amici. De obicei, prietenii mă percep cald, apropiat, ceea ce rezultă foarte clar şi din analiza pe care o fac de din 2006. În acelaşi timp, oamenii de business – sau din mediul profesional nu au acces la emoţiile mele, ci la gândurile mele. Deci mă comport foarte diferit în funcţie de mediul în care mă găsesc şi în funcţie de comunicarea pe care o am în gând cu fiecare persoană.

În al doilea rând, trăim într-o societate în care viaţa privată şi tot ce înseamnă ea – privacy, intimacy – a devenit spaţiu public. În special Twitter şi Facebook sunt unelte pentru brandul personal, pe care unii le folosesc ca să-şi distrugă brandul personal, iar alţii ca să şi-l crească. Doar pentru că ai o puşcă, nu înseamnă că şi ştii cum s-o foloseşti, s-ar putea să îţi zbori capul din greşeală.

În al treilea rând, eu am o judecată foarte critică şi tranşantă. Din practica de resurse umane, am deprins obiceiul de a nu lăsa nimic să transpară. Ca şi consultant în carieră şi evaluator HR, vin în contact cu o mulţime de potenţiali clienţi care fac nişte greşeli monumentale, încât mă sperie. E o chestiune de respect să nu las aceste impresii să transpară. Ar putea jigni interlocutorul.

Citește și >>  Interviu cu Ştefan Alexandrescu, autorul cărţii „Căile persuasiunii în negociere”
Toată lumea lipeşte etichete

Bianca I.: Deci şi tu judeci, pui etichete. Mulţi au impresia că eşti un egoist care se socoteşte deasupra altora şi care emite prejudecăţi.

Ştefan Alexandrescu: Toată lumea lipeşte etichete. Oamenii se pun unii pe alţii în categorii încă de când se cunosc. Iar eu am o atitudine de business chiar şi faţă de oamenii cu care nu fac business – e puţin neobişnuit în cultura românească.

Ce încerc eu să fac este să scot în evidenţă tocmai acele trăsături pe care majoritatea le observă la mine, pentru că nu are nici un rost să le ascund. Desigur, nu îmi place să fiu perceput ca insensibil, dar a fi „prea serios” mi se pare mai degrabă o calitate în ţara lui „las’ că merge şi-aşa!”. În general, nu consider că cineva este superior sau inferior.

Fiecare este unic. În acelaşi timp, egalitatea mi se pare din punct de vedere psihologic o aberaţie, chiar dacă aşa e politic corect să crezi. Nu toţi oamenii pot fi Albert Einstein, însă asta nu înseamnă că Einstein este superior pentru că nu poţi să fii asemenea lui. Nici el nu poate fi ca tine. Părerea mea este că ar trebui să renunţăm la aşteptările noastre despre cum ar trebui oamenii să fie, şi să le înlocuim cu convingerea că fiecare este unic, frumos şi special în felul său.

Bianca I.: Şi merge aşa, pentru tine?

Ştefan Alexandrescu: Sunt mulţumit de sistemul meu, pentru că încerc să mă corectez. Nu fac analiza de brand personal doar ca să mă admir în oglindă, ci şi ca să mă accept pe mine şi să mă dezvolt: să îmbunătăţesc ce pot, să reduc ce e rău şi să fiu mai aproape de cine îmi doresc să devin.

Evaluarea la 360 grade și brandul personal

Bianca I.: Care crezi că este beneficiul cel mai mare al evaluării la 360 de grade pe care ţi-o faci în fiecare an?

Ştefan Alexandrescu: Costă de 100 de ori mai mult efort să încerci să pari ceea ce nu eşti. O vreme, am încercat şi eu să-mi fur căciula singur şi-apoi să mă apuc să o caut, până când această analiză la 360 de grade, pe care o folosesc pentru mine şi pe care o predau ca instrument pentru clienţii mei, mi-a arătat foarte clar că oamenii, chiar dacă au nişte percepţii parţiale, intuiesc ce se află în spate (chiar dacă uneori nu înţeleg), indiferent cât de mult încerc să mă ascund. Aşa că mai bine mă opresc a mai „lupta cu întunericul” şi mă străduiesc să „aprind lumina” în viaţa mea – de preferinţă învăţând cât mai mult din greşelile altora, apoi din ale mele.

Bianca I.: A propos de metodologii, îmi pare asemănător de modelul acela de analiză strategică pe care l-ai conceput tu acum mulţi ani…

Ştefan Alexandrescu: Ah, analiza strategică prin tehnica punctelor. Nici nu se compară. Acela este un model avansat de planificare strategică, studiu de piaţă, prognoză şi management de criză care se poate aplica pentru fuziuni, achiziţii, lansări de produse şi poziţionare globală de brand. Am discutat cu agenţii de comunicare din Bucureşti şi toate mi-au spus că modelul e prea avansat pentru piaţa locală, adică România.

Am propus la doi clienţi, dar au spus că e prea scump. ASTP [n.r.  analiza strategică prin tehnica punctelor] merge vândută la pachet cu servicii de branding, dar este vorba de mii de euro, care merg în 2-3 luni de zile pentru doar pentru construcţia unui concept, lăsând la o parte execuţia. Ori mulţi oameni de afaceri români au o gândire practică, nu pragmatică, şi pe termen scurt, nici măcar pe termen mediu.

Încă e gândire avansată să achiziţionezi servicii de branding, să vorbeşti despre analiză strategică pentru mulţi pare un fel de rocket science. Eu încă nu am lucrat pentru clienţi străini, dar atunci când o voi face, voi include cu siguranţă şi acest serviciu.

Nu sunt plătit la „datul cu părerea”, adică sportul preferat al românilor cu privire la orice.

Bianca I.: Îţi place să stăpâneşti adevărul, să ai dreptate, nu-i aşa?

Ştefan Alexandrescu: Adevărul nu poate fi stăpânit, ci doar constatat. Cred că misiunea fiecăruia este să ştie pe ce lume trăieşte. De cele mai multe ori, lucrurile sunt aşa cum sunt şi asta nu e convenabil pentru unii. Laptele este alb, chiar dacă eu încerc să îl vând – şi poate chiar reuşesc (!), ca fiind negru. Asta nu schimbă faptul că laptele e, în esenţă, alb.

În viaţa mea, fac prezumţii şi predicţii, emit prejudecăţi, de cele mai multe ori foarte tranşante, pe care nu ţin în mod deosebit să le împărtăşesc sau să le justific, dar acţionez pe marginea lor, aşa cum face cam toată lumea. Inerent, uneori mă înşel. Diferenţa între mine şi alţii este că interpretările mele sunt corecte şi se confirmă prin dovezi şi fapte de cele mai multe ori, cam în 90% din cazuri.

Citește și >>  SusţinCititul - invitaţie la schimbare (interviu)

Pentru mine, atunci când iau o decizie intuitivă, am în spate vreo 10 argumente raţionale, la care încă nu am stat conştient să mă gândesc. Nu sunt plătit la „datul cu părerea”, adică sportul preferat al românilor cu privire la orice.

Sunt plătit ca să garantez pentru predicţiile făcute de mine

În rest, în comunicarea faţă în faţă, nu îmi dau părerea decât dacă este cerută, iar dacă unii se simt jigniţi de interpretările pe care le fac, e treaba lor, eu nu trăiesc pe Pământ ca să mulţumesc pe toată lumea – asta e o utopie.

Bianca I.: E cam dur ce spui.

Ştefan Alexandrescu: E cum e. Altfel, ar trebui să-mi schimb optiunile de carieră.

Bianca I.: Chiar, de ce din 2005, când ţi-ai început cariera, nu ţi-ai deschis propriul busines, ca antreprenor, să vinzi un produs şi să ai angajaţi?

Ștefan Alexandrescu: Ei… angajaţi am avut: contabilul, un programator uneori o asistentă, în funcţie de fluxul de sarcini, dar într-adevăr, nu, nu pot să spun că am fost sau că sunt un antreprenor. Recunosc că, deşi am avut vreo câteva idei pe care le-am încercat sau le-am expus public, niciodată nu am avut organizarea şi curajul de a începe un business pe cont propriu.

Bianca I.: De ce nu ai acţionat?

Ştefan Alexandrescu: Am analizat prea mult. Atunci când aştepţi momentul potrivit, te întrec alţii care nu-l aşteaptă.

Bianca I.: Care este cel mai reuşit proiect profesional al tău?

Ştefan Alexandrescu [face o grimasă, pus în dificultate]: Ar trebui să spun că mă mândresc mai degrabă cu reuşitele clienţilor mei. Din 2009, am început să ofer consultanţă în antreprenoriat – culmea este cum clienţii mei au mai mult succes decât mine.

Eu sunt cu analiza şi strategia, ei cu resursele financiare şi aplicarea.

Bianca I.: Bine, dar să lăsăm clienţii la o parte. Care este cel mai de succes proiect AL TĂU, Ştefan?

Ştefan Alexandrescu: CD-ul multimedia pentru antrenamentul învăţării eficiente, realizat în colaborare cu Andy Szekely. Prima ediţie am lansat-o în 2005, a doua în 2008. Ca produs, a avut un real succes. În 2011, aveam de gând să o lansez şi pe a treia, cu de două ori mai mult material, dar am amânat pentru 2012.

Bianca I.: Ţi se reproşează adesea proasta gestiune a timpului. Întârzii, amâni, faci unele lucruri prea repede, altele prea încet.

Ştefan Alexandrescu: Da, aşa este, am driverul din analiza tranzacţională care se numeşte „hurry up”. Recunosc că sunt un prost manager al timpului, iar asta mai ales în proiectele personale: „săptămâna viitoare” ajunge să însemne „anul viitor” – cum mi s-a întâmplat cu cărţile la care am început să lucrez [n.r. Ştefan are intenţia să publice în 2012 două volume ample despre tehnici de negociere pentru oamenii de afaceri].

Sunt un bun iniţializator, am o mulţime de idei, mi le scriu prin carneţele şi agende.

Idei de afaceri, idei de articole, idei de networking, idei de proiecte, idei de evenimente. Cele mai multe dintre ele însă rămân în stadiul de idee sau le duc până la un punct şi le las îngorpate într-un sertar sau într-un folder pe calculator – ceea ce e normal, nu am timp să pun în aplicare nici 5 % din ideile care îmi vin.

Întreabă-l, totuşi, de exemplu, numai pe Emi Gal, câte iniţiative profesionale i s-au făcut praf, de la 15 la 25 de ani. Ei bine, eu nu mi-am început cariera în consultanţă la 15 ani – chiar dacă atunci am avut prima mea slujbă, iar în spatele succesului, sunt multe eşecuri. Una din problemele majore ale românilor este ruşinea cu insuccesul, nu vor să admită că au dat chix, pentru că dacă dai chix eşti un loser şi nimeni nu are voie să ştie asta.

O teorie funcțională se numește strategie

E o aberaţie! Aşa cum e şi caracteristica culturală specifică în cultura managerială românească – aceea că teoria este ruptă de practică şi nu valorează două parale. Puţin ştiu că a fi pragmatic, ca definiţie, înseamnă să faci o bună teorie din practică, pe care să o aplici din nou la practică. Ei bine, e greu să găseşti o teorie funcţională. Asta se numeşte strategie. De-asta un asemenea proiect se plăteşte cu echivalentul salariului pe mai multe luni.

Bianca I.: Până acum ai scris mai mult pe bloguri, sute de articole de dezvoltare personală şi profesională. Autorii scriu pentru că sunt grafomani, pentru bani sau pentru faimă. Pe tine ce te determină să scrii atât de mult?

Ştefan Alexandrescu [zâmbeşte]: Mult… Păi nu e mult, raportat la cât am scris online, sunt abia câteva sute de articole, în 2007 şi din 2009 încoace – şi asta cu unele pauze de luni întregi. Abia îţi iese la socoteală un articol la 4-5 zile. Şi încă am şters vreo o sută şi ceva de articole. Bani? Bani nu am mai încasat pentru articole scrise din 2008 încoace, deci asta sigur nu este. (Pufneşte) Cred că sunt grafoman.

Am o mare nevoie de exprimare

Scriu despre ce îmi imaginez că cititorilor mei le-ar fi util să afle, iar pentru mine este facil de împărtăşit. Am unele articole care mie nu mi se par grozave dar sunt accesate neaşteptat de mult, iar altele de care eu mă simt ataşat, îmi place cum au ieşit, dar care nu au aşa de mulţi cititori.

Citește și >>  NLP la putere in coachingul din Romania? Interviu cu Stefan Alexandrescu despre cum se fauresc intrebari

Uneori, mai scriu şi la nervi, sau fiind obosit, mai scriu şi aberaţii, sau lucruri irelevante, dar cel mai adesea le periez repede: le şterg sau le rescriu. Există o capcană a subiectivismului în care e uşor să cazi atunci când faci self-publishing. Unii cred că: „e blogul meu, scriu ce vreau”. Ei, nu e chiar aşa. E blogul tău, dar scrii ca te mai citească şi alţii decât prietenii. Altfel, e doar un fel de extensie a oracolului din gimnaziu.

Bianca I.: Poate că dacă ai folosi un stil mai personal, ai avea mai mulţi cititori.

Ştefan Alexandrescu: Am mai multe stiluri. Eu nu scriu pentru divertisment, ci pentru relevanţă. Am început cu un blog generalist, Analytic Vision, pe care l-am folosit ca o şcoală. Pe undeva, e bine să ai sub 100 de oameni pe blog la început, aşa nu îţi buşeşti prea tare imaginea făcând experimente sau scriind articole cu care ţi-ar fi ruşine peste un an. Apoi, am început cu două alte bloguri, de data asta nişate.

Pe Discerne scriu articole pe dezvoltare profesională şi personală. Pe Debug Your Mind scriu despre documentare şi filme care îmi plac. Am învăţat, măcar pe blogul de business în limba română, Discerne, să scriu planificat, să urmez nişte serii de articole de la început la sfârşit, cum sunt cele despre persuasiune şi negociere, despre legile puterii, despre brandingul personal, sau despre cercetare.

Categoriile mele nu sunt grupări ad-hoc de tipul „ce mi-a mai trăznit să scriu azi”, ci sunt planificări pe termen mediu

De genul: „despre asta voi scrie cel puţin vreo 10 articole într-un an” – şi îmi asum asta ca pe o sarcină. Şi apoi am un element de referinţă mult mai clar: dacă scriu un articol pe ideea asta, merge pe blogul ăsta, sau nu? Dacă nu merge, atunci iau alt subiect, care mi se pare prioritar.

Bianca I.: Întorcându-ne la metodologia ta de evaluare a brandului personal: este impresionantă! Nu e prea complexă?

Ştefan Alexandrescu: Metodologia mea e de fapt destul de simplă, d.p.d.v. statistic. Sunt două întrebări şi un punctaj. La sfârşit se face media. De-asta îmi e facil să o împărtăşesc cu clienţii în consultanţă de branding personal sau cu participanţii în workshopurile pe care le ţin pe tema asta. În esenţă însă, oamenii sunt complecşi. Atunci când abordăm cu neseriozitate ceea ce este complex, lucrurile devin complicate. Mulţi cad în ispita de a confunda simplitatea cu simplismul.

Simplitatea înseamnă a explica în termeni uşor de înţeles ceea ce este complex, adică exact ce face acest proces. Oamenii gândesc în termeni simpli. Degeaba doresc eu, de exemplu să mă promovez ca tolerant, sociabil şi mai ştiu eu ce… să zic specialist IT, dacă lumea de fapt mă percepe pur şi simplu ca deştept, ambiţios şi activ. Eu nu sunt cine îmi doresc să fiu, sunt cine reuşesc să fiu. Este important să mă accept aşa cum sunt şi să mă promovez ca atare. Orice este mai puţin de atât este simplism – care este o trăsătură a oamenilor slabi.

Bianca I.: Ce face un om slab?

Ştefan Alexandrescu: Evită să se confrunte cu sine pentru a deveni mai bun.

Bianca I.: Dar chiar şi un om slab este minunat, frumos şi unic, aşa cum ai spus şi tu…

Ştefan Alexandrescu: Este. Alegerile pe care le facem în viaţă nu schimbă – sau nu ar trebui să schimbe – aprecierea pe care ar trebui să o avem pentru cel sau cea care ia alegerile. Spre exemplu, dacă eu percep pe un om ca incompetent, înseamnă că nu voi lucra cu el, dar nimic nu mă împiedică să vorbesc cu el la o cafea, să îl cunosc mai bine – cu siguranţă are puncte forte pe care încă nu ştie cum să şi le pună în valoare.

Adesea, tot ce îţi trebuie uneori este ceva inspiraţie şi speranţă. Şi să dai şanse cu încredere celor din jur.

Felicitările nu ar trebui să urmeze succesului, ci să le preceadă.

Astfel se construieşte stima de sine. Desigur, tot astfel se construieşte şi orgoliul. De-asta avem nevoie să ne antrenăm discernământul.

Bianca I.: Mulţumesc pentru interviu. Ceva gânduri pentru cititorii Acorduri din suflet?

Ştefan Alexandrescu: Un an nou în care să îşi dorească mai puţine, ca să se poată bucura mai mult de ceea ce au!

Leave a Reply

%d blogeri au apreciat: