Hey, ce mai faci?

Hey, ce mai faci?

Te-ai gândit mult înainte să îi scrii. Oricine s-ar fi întrebat dacă ceea ce urma să-i spui era ceea ce va naște un război sau va aduce pacea. Războiul deja pornise. În sufletul tău, în mintea ta, în vârful degetelor tale…

Ai început să cauți cuvintele potrivite. Voiai să fie un „Bună!”, dar era prea comun, prea banal și nu te regăseai în el. Apoi, te-ai gândit la un „Hello!”, dar simțeai nevoia să continui cu un „Is it me you’re looking for?”, ce din păcate nu se încadra în context. Îți doreai să spui asta. Îți doreai să primești și un răspuns afirmativ la întrebarea ta. Știai că vrei prea mult. Războiul începuse. Tu erai în mijlocul câmpului de luptă, iar fiecare vorbă de a ta era o mină ce urma să explodeze.

Ai scris, ai șters, iar ai scris, iar ai șters. Nu ai fost niciodată atât de nehotărâtă, atât de nesigură. Era starea pe care o ai mereu în prezența lui și el nici măcar nu era acolo. Dacă te-ar fi văzut, ar fi râs și ți-ar fi spus că „gândești prea mult”. Greutatea cu care îți alegi cuvintele nu îți este comună. Ai putea scrie orice, dar cauți acea combinație care să nu-l sperie, care să nu te dezgolească de armura de femeie puternică.

Ai cratere în suflet și încă speri să calci pe acea mină care să explodeze și să-ți acopere acele cratere. Sunt cratere pline de dor. Acel dor pe care nu ai voie să îl simți și totuși e acolo, atât de mult și gol. E dorul tău, cel mai ascuns, cel mai vinovat și cel de care doar tu știi.

Citește și >>  În teniși albi
E un gol în tine…

Încerci să îți amintești când ai vorbit ultima oară cu el în speranța că vei găsi ceva care să facă o conexiune. Un motiv pentru care tu te-ai trezit așa din senin să spui ceva, să îi spui ceva lui, celui care te-a umplut de durere și te-a îndepărtat de fiecare dată, celui în fața căruia ești atât de vulnerabilă și fragilă, celui de care ți-e dor.

Pentru câteva secunde te-ai privit. Ai plecat din masacrul sufletului tău și te-ai văzut gata să comiți un gest bolnăvicios, te-ai judecat, ai zâmbit și te-ai întors la război. Erai tu, erai exact așa cum nu vrei să fii. Nu voiai să renunți, tu nu renunți niciodată, nici măcar atunci când trebuie. Ce putea să se mai întâmple?

Tu și el, un continuu război, o continuă luptă de replici. Îți era dor. Îți era dor de complicații, îți era dor de tine slabă. Era prea multă liniște în viața ta și aveai nevoie de acel război. Știai că nu vei primi un răspuns din partea lui. Știai că acele cuvinte ce urma să i le scrii l-ar fi pus pe gânduri.

Nu ai fost niciodată ușor de digerat. De ce ai fi acum și la urma urmei, ce e așa tragedie? Pur și simplu vrei să îi spui ceva, să vezi ce face, să îi simți ironia, să simți regretele și dezămăgirea. Ți-e dor de mizerie, ți-e dor de durere, ți-e dor să îți complici viața, dar cel mai mult ți-e dor de el și nu poți să-i spui asta.

Citește și >>  Cum trăiești cu un gamer?
E greu să refaci o legătură după atâta timp

E greu să refaci o legătură după atâta timp în care nu v-ați spun nimic, deși, tu aveai enorm de multe să îi spui. E greu să încerci să intri în viața unui om în așa fel încât să nu îl deranjezi, să nu-l sperii și să nu-l pui pe fugă. E complicat să găsești acele cuvinte care nu spună prea multe, dar totuși să îl facă pe cel cu care dorești să vorbești, să îți răspundă.

Nu crezi că îți va răspunde și nu vrei să-ți răspundă. Dacă o va face, fie te vei întinde cu el la vorbă, fie va exista un blocaj și îți vei da seama că telepatia dintre voi s-a dus, completarea aceea fascinantă nu mai este, iar tu vorbești cu un străin și nu cu omul de care ți-e dor.

Și totuși, dacă va răspunde, cel mai tare te temi de tine, te temi să nu citească printre banalitățile scrise de tine că ți-e dor de el, te temi să nu o scrii chiar tu și în cel mai impulsiv mod să apeși enter și să regreți, te temi de tine, atât de puternică și totuși atât de vulnerabilă în fața lui.

Ți-e mai ușor să nu îi spui nimic și doar să scrii încă o postare neînțeleasă și plină de dor…

1 Comment

  1. Andraxela

    iulie 24, 2017 at 12:18 pm

    Profund. M-am regasit in fiecare paragraf si parca odata cu fiecare emotie descrisa iesea la iveala o traire careia pana acum nu i-am putut da contur. Eu am incercat sa ignor sentimentele de acest gen, insa chiar si dupa destul de mult timp mai exista dimineti in care ma trezesc cu gandul la ce face. Nu stiu cum, dar undeva in sufletul meu noi mereu suntem impreuna…

Leave a Reply

%d blogeri au apreciat:
Mai multe despre Proza
Daca omori o gaza devii criminal bianca ionel blogger iasi
Dacă omori o gâză devii criminal?

Am plecat singură spre casa din prăpastie în teniși albi și multe gânduri. Nu e prima oară când fac acest...

Închide