Iadul din noi (III)

Astăzi m-am trezit  cu o nevoie acerbă de a îmi controla gândurile, sentimentele, ideile. Nu ar fi prima oară și nici ultima. De câteva săptămâni se duce o luptă în mine. Am lăsat-o să fie acolo fără să-mi pese prea mult, fără să conteze cine și ce va câștiga. Dimineața aceasta a fost diferită, simțeam că am pierdut controlul peste noapte asupra mea, asupra optimismului și asupra liniștii mele.

M-am trezit cu sufletul invadat de neliniște. M-am trezit într-un câmp deschis de luptă și fiecare gând ascuns venea spre mine cu viteză. Voia ca eu să îi accept existența și să îl așez la locul lui. Ideal ar fi fost să le prind și să le fac să dispară, dar ele aveau o dorință mai puțin obișnuită. Doreau un loc al lor în mintea mea. Doreau ca eu să știu că sunt acolo și cu o răbdare necunoscută mie, mă așteaptau. Mă așteptau să le analizez.

Ce ai putea face cu acele gânduri ascunse, cu acele gânduri pe care ți-e frică să le accepți, cu acele gânduri care pur și simplu ți-ai dori să nu existe?

Toți avem astfel de gânduri și toți ne luptăm cu ele…

Uneori pun stăpânire pe noi. Alteori ne împing să luăm decizii neînțelese de cei din jurul nostru. Alteori doar se plimbă prin mintea noastră, ne distrag de la ceea ce facem și ne obligă să le dăm atenție.

Ce-ar fi dacă le-am da și șansa să se materializeze? Ce s-ar întâmpla atunci în viața noastră, în jurul nostru, în sufletul nostru? Cum s-ar schimba cursul vieții noastre în acel moment?

Citește și >>  Cocktail cu dragoste şi ură

Toate alegerile și reacțiile noastre impulsive sunt rezultatul concret a ceea ce am gândit. Sunt lupte pierdute sau câștigate. Sunt fragmente din noi, bucăți rupte din sufletul nostru în speranța că îi vom aduce liniște. Sunt stări ce le renegăm și sunt stări care ne lasă cicatrici în momentul în care le smulgem din noi.

Nu ar trebui să ne împărțim gândurile în bune sau rele, în ascunse și mai puțin ascunse. E ca și cum ne-am minți pe noi că suntem doar buni sau doar răi. E ca și cum ne-am ascunde de noi. Și care ar fi scopul? De ce ne-am scuza sau acuza în contextul în care tot ceea ce gândim ne aparține?

Lipsa gândurilor noastre se vede în privirea noastră, la fel și prezența lor. Acele gânduri scapă de sub control în lumina difuză a nopții și se liniștesc la răsăritul soarelui, lăsând totuși o umbră în noi pe tot parcusul zilei. Lăsând o greutate pe care o cărăm voit cu noi zile, luni, ani sau o viață întreagă.

Leave a Reply

%d blogeri au apreciat:
Mai multe despre Proza
trairile unei frunze bianca ionel
Ziua de luni a unei frunze

A trecut o săptămână de când am acceptat sfărşitul, sfârșitul tău, nu al unei frunze.  V-am spus? Sunt o frunză,...

Închide