Iadul din noi (I)

Inima nu are creier, iar creierul nu are inimă. De aceea sentimentele sunt de neînţeles şi gândurile sunt lipsite de sensibilitate. – Alejandra F. Tort

Abia aşteptam să se termine ziua. Prea multă agitaţie la birou, pe stradă, în mine. Aş fi vrut să spun ca era oboseală, dar era altceva. Toată ziua am simţit cum inima îmi sare din piept. De la căldură. Prea multă căldură. Mă simţeam ca în iad. Era iadul meu interior.

Sunt zile când nimic nu poate potoli neliniştea din mine. „What about now” nu m-a făcut să mă simt decât amorţită. Era melodia care mă liniştea de fiecare dată, dar acum eram doar sub anestezie. Cunoşteam starea, trecusem prin ea de atâtea ori încât puteam să jur că o pot controla. Tot timpul era ceva diferit care îmi strica planul de revenire la normal. Tot timpul venea cu ceva nou la pachet şi tot ce-mi doream era să ajung acasă, să mă întind în pat şi să-mi liniştesc bătăile inimii. Şi am plecat.

Drumul părea mai lung ca niciodată şi totul era atât de gol. Era doar 17:00. Ora la care în general traficul o ia razna, dar acum era gol. Mă întrebam dacă nu e weekend. Încercam să-mi amintesc dacă la birou era cineva sau am fost doar eu. Nu reuşeam să-mi amintesc nimic, decât de aminitiri cu tine.

Şi a început chinul. Ştiam că tu eşti cauza. Ştiam că eu port vina. Toate erau din cauza mea pentru că eu am permis să se întâmple. Mi-am continuat drumul şi îmi doream cu o ardoare de nedescris să te văd. Ştiam că asta m-ar putea linişti şi atunci am realizat cât de mare era slăbiciunea mea.

M-am privit în geamurile magazinelor şi am încercat să-mi dau seama cât de transformată sunt. Câtă disperare mi-a cuprins chipul şi cât de mult ai vedea prin mine dacă ne-am întâlni. Ai fi văzut tot.

Şi am ajuns în faţa blocului, orice posibilitate de a mă vedea dispărea pe măsură ce urcam scările. Eram în siguranţă. Acum trebuia să mă ţin în siguranţă şi pe mine. Tentaţia de a îţi trimite un sms era suficient de mare şi trebuia ţinută bine în frâu. Acum începea lupta. Lupta cu mine şi cu dorinţele mele. Iadul meu, care azi era mai mare ca niciodată.

Voi trece peste?

iadul din noi

Unele persoane ar alege să se uite la un film şi să ronţăie ciocolată, eu aş spune pas. Am încetat de mult să mă arunc în aşa zise suporturi emoţionale. Pentru ce? Nu schimbă nimic. Durerea tot acolo rămâne, nimic nu dispare. Până nu mă arunc singură în fântâna cu durere şi o curăţ nici o pătrăţică de ciocolată nu va schimba ceva. Mă zbăteam acum între dorinţa de a te chema să mă ajuţi să mai mai murdăresc şi dorinţa de a mă curăţa singură.

Te-am chemat de câteva ori. În secunda în care te vedeam mi se instala zâmbetul pe buze şi totul dispărea. Orele petrecute cu tine erau altceva, dar după? După iadul se transforma în alt iad, mai dureros. În cazul meu pansamentul face rană. Învăţasem asta, dar nu eram suficient de puternică să o si aplic de fiecare data.

De data asta mi-am propus să fiu. Nici tu, nici vorbele tale, nici glumele tale, nici nimic nu poate să mă liniştească. Doar eu. Nu ar fi nici prima şi nici ultima oară când mă lupt cu mine, dar poate va fi prima oară când voi câştiga.

Aş putea să-ţi spun că mi-e dor, dar în secunda în care îţi voi spune, dorul va dispărea şi în locul lui se va instala frica. Frica de tine, de reacţia ta, de cum vei înţelege că sunt slabă şi mă vei ataca sau mă vei pansa, pentru ca mai apoi să doară şi mai mult.

Aş putea să mai scriu o poezie pe care să nu o înţelegi, dar să o apreciezi.

Aş putea să tac. Să căut puterea în mine să accept dorul şi să traiesc cu el. Să-l fac parte din mine şi să-l iubesc. Apoi să-mi accept durerea şi să construiesc din ea scări pentru a mă elibera din propriul iad.

Azi un pic, mâine mai mult şi tot aşa…

Leave a Reply

%d blogeri au apreciat:
Mai multe despre Acorduri din suflet
Dialog (part I)

[box] - Distanţa dintre noi nu se măsoară în kilometri sau metri sau centimetri ci în timp...în tot acel timp...

Închide