Iadul din noi (II)

Da, mi-a fost dor! Și acesta mi-e iadul…

Nu doar de tine ci de starea pe care o aveam lângă tine. Mă simțeam frumoasă, puternică, capabilă de orice. Aveai puterea de a mă face să mă simt așa, aveai puterea de a vedea în mine ceva ce nici eu nu vedeam. Eram fascinată de starea mea, de tine. O zi, o săptămână, o lună. Până dispăreai și mă lăsai cu o vinovație ce îmi apăsa pe suflet. Tu aveai drumul tău, eu încercam să îl găsesc pe al meu.

Poate te-ai fi așteptat să îți spun că mă simțeam tristă. Aș fi preferat de mii de ori tristețea în locul vinovăției, dar nu puteam să aleg ce simt și cum mă simt. Nu atunci.

Eram vinovată de alegerile mele egoiste!

Eram vinovată…

  • pentru că te foloseam pentru a îmi crește încrederea în mine,
  • pentru că eram slabă,
  • pentru că te alegeam pe tine în loc să mă aleg pe mine,
  • pentru că trăiam o poveste care nu era pentru mine,
  • pentru că nu știam să spun „nu” acestei vinovății.

M-am luptat ani de zile cu ea, am lăsat-o să mă sufoce, am lăsat-o să mă conducă, am lăsat-o să facă parte din mine. Îmi plăcea. Îmi amintea de tine, cumva îți ținea locul. Golul lăsat de tine era plin de vinovăție. Era un proces între eu, cea singură, în calitate de acuzator și eu, în prezența ta, în calitate de acuzat. Verdictul nu s-a schimbat ani buni, până când ai apărut din nou în viața mea.

***

Credeam că îmi vei răscoli fiecare amintire, că voi sări în brațele tale fără să stau pe gânduri și mă voi transforma în ceea ce eram acum ceva timp. Acest lucru nu s-a întâmplat, spre surprinderea mea, spre dezamăgirea ta.

Mi-am dat seama că vinovația ce am purtat-o cu mine mă transformase în alt om în fața ta și nu mai puteam fi cum eram acum mulți ani. Ai spus că m-am maturizat, dar eram și atunci matură. Ai spus că m-am închis, posibil.

Nu am simțit să îmi deschid sufletul în fața ta…

Nu am vrut să îmi vezi urmele lăsate de vinovația purtată atâția ani, nu am vrut să vezi urmele lăsate de tine. Urme ce le-am acceptat și mi le-am asumat.

E complicat, e aberant. Noaptea ce a trecut am petrecut-o trează și m-am lăsat invadată de gânduri, de sentimente în căutarea acelei stări care să definească cel mai bine ceea ce simt pentru tine. E mai simplu să îți spun că nu am reușit. De fapt am reușit, dar mi-e frică să accept.

Mă simt derutată și vinovată pentru că îmi doresc să îmi lipesc capul de pieptul tău pentru câteva minute și apoi să plec. Să iau cu mine acea liniște și să îți las ție vinovăția. Ar fi cel mai egoist gest făcut de mine.

Mi-e dor de liniște. De o liniște care să dureze. Am să aleg să plec din iad, din iadul meu, din iadul din noi, din tot ce nu e stabil, din tot ce mă făce să mă simt vinovată…

Leave a Reply

%d blogeri au apreciat:
Mai multe despre Acorduri din suflet, Proza
11 lucruri care mi-au schimbat luna martie 2016 bianca ionel
11 lucruri care mi-au schimbat luna martie 2016

Am vrut să public articolul cu cele 11 lucruri care mi-au schimbat luna martie 2016 ieri, pe 1 aprilie, dar...

Închide