A fost prima dată când sufletul nu mi-a fost invadat de revoltă

Astăzi am găsit câteva texte scrise de mine pe alt blog, fără să primesc vreun credit pentru ele, fără să fie specificată sursa. Nu e prima dată când trec printr-o situație de acest gen, posibil nici ultima.

Dar fost prima dată când sufletul nu mi-a fost invadat de revoltă. A fost prima dată când am scris câteva rânduri pe Facebook și… deși eram confunză, în adâncul sufletului meu m-am bucurat că mi-au fost preluate cele patru texte.

Da, știu… sună idiot tare când spui că te bucuri că ai fost copiat, că ți-a fost „furată” munca, pentru că despre asta e vorba, dar mă bucur. 🙂

Sunt patru texte de suflet. Sunt patru bucăți din mine și despre mine, despre momente din viața mea când am simțit că tot ce-mi mai rămâne este scrisul. Nu știu dacă a simțit cineva vreodată asta, dar pe mine scrisul m-a salvat și mă salvează de foarte multe ori.

Din 2012 până acum m-am tot întrebat de ce scriu pe blog, pentru ce scriu… am scris vreo 3 articole pe tema asta, dar nu știu dacă am răspunsul final.

***

Scriu pentru mine și pentru veșnica recunoaștere socială – care nu mai vine pentru că n-am avut un plan real ca să ajung un blogger cunoscut. Da, am spus-o pe asta cu recunoașterea socială, șoc și groază, nu?! Mi-o asum! Toți vrem asta, e o nevoie normală. O zice Maslow, nu o zic eu. 🙂

De ce mai scriu? Scriu pentru a rămâne ceva în urma mea. Un mix de moștenire cu nevoi neimplinite, un mix de aș vrea să fiu văzută cu sper să nu simtă niciodată nimeni ce scriu pe aici – asta când scriu despre momente care dor, care lasă răni în mine, care mă schimbă și mă transformă.

Scriu pentru a mă regăsi, pentru a mă elibera de lanțuri, de frici, pentru a îmi muta gardul mai la stânga sau mai la dreapta, pentru a ieși din zona de confort, pentru a conștientiza că sunt. Nu contează cum, doar sunt!

Un suflet drag mie îmi zicea că-s singura care postează și chestii mai depresive pe Facebook. Păi dacă le simt și le trăiesc de ce să-mi pun o mască? Că așa trebuie, că așa vrea lumea?
Mi-am negat 27 de ani emoțiile. Și alea bune și alea mai puțin bune și când am descoperit că simt, m-am lăsat să simt. Evident, cu măsură… că altfel picam din picioare. Dar despre asta o să fie altă postare.

Și totuși… n-am mai scris de mult despre mine sau pentru mine. În ultima perioadă mi-a fost mai ușor să scriu despre și pentru alții, pentru oamenii care mă aleg să le fiu scriitor de gânduri, oameni pentru care scriu cu drag.

M-am lăsat prinsă în visurile lor, în gândurile lor și pe alocuri am răscolit amintiri, frici, dureri fără să vreau și fără să știu… Am o urmă de regret pentru toate măștile care au căzut din cauza mea, dar în același timp mă bucur, pentru că cel mai mult mi-am dorit ca prin ceea ce scriu să schimb oameni, vieți, să fac oamenii să simtă.

Ce să simtă?
  • Să simtă că își doresc să ia textul meu cu copy-paste și să zici că e al lui.
  • Să simtă că textul meu îi atinge niște puncte sensibile și vrea să arunce cu el pe jos și aruncă cu el pe jos, după care să-l recitească și să și-l asume în fața a sute de oameni.
  • Să simtă că se poate și altfel.
  • Să simtă că poate fi autentic, că poate înjura fără să se simtă jenat, că poate înmuia pâinea într-un ou la micul dejun fără să se simtă lipsit de educație.
  • Să simtă că poate fi liber, că poate fi el.

Și libertate mi-am dorit cel mai mult, mai ales când am început să scriu pe blog. Deși în 2012 avem libertate de exprimare, în cercul meu era greșit să scrii, să cânți, să te expui într-un fel sau altul, să îți arăți umanitatea. Și am schimbat cercul 🙂

Mi-au fost copiate patru texte și a fost prima dată când sufletul nu mi-a fost invadat de revoltă!

Cine a ales să le copie e o domnișoară care a terminat o Facultate de Litere și una de Jurnalism. Să vă reamintesc de mine că sunt programator? Teoretic n-am nici o treabă cu arta, scrisul și visatul… fac programare din clasa I și 8-9 ore pe zi tot programare respir și cineva care respiră texte a considerat că e ok să copie câteva gânduri de pe un blog no name și să zică că sunt ale lui. 🙂

Cred că merge și un pahar de vin în situația asta, nu?! :))

Despre copiat am mai scris…

Primul text copiat a fost o poezie, o poezie despre lumină, ce a ajuns într-o revista de liceu, o revistă de fizică. Atunci am făcut scandal. Am trimis 3 emailuri la liceu și 2 la profesorul coordonator și la final mi-a apărut numele sub poezie. Nu m-am simțit mai bine. 🙂

O altă poveste era cu niște texte pentru un client, ce la fel, au fost copiate și atunci orice discuție ar fi dus spre nicăieri. Dar, am făcut scandal și m-am crizat la propriu vreo săptămână. Inclusiv pe aici am scris. Nu-s chiar mândră de acel moment, dar l-am păstrat pentru a vedea schimbarea…

Și a venit și ziua de azi când tot ce vreau să spun e „Mulțumesc!”. De ce?

Dacă mă întorc la scopul meu și la faptul că îmi doresc ca textul meu să ajungă la cât mai multă lume și să o facă să simtă, în cazul de față fix asta am primit. Știu sigur că textul meu a ajuns la un om care a simțit, s-a regăsit în el și l-a preluat.

De ce să fac scandal? Că nu-mi iau eu aplauzele aici pentru el? Hmm… între timp am conștientizat că nici aplauzele din exterior nu mai contează. Contează doar să mă bucur de scris, să mă bucur că într-un fel sau altul pot să scriu ceea ce simt și textul meu e citit de 1, 2 sau 3 oameni. Bine… mint de mai mulți – așa zic statisticile din Analytics, dar cred că doar la 1-3 oameni ajunge așa cum îmi doresc eu. Doar câtiva oameni îl simt. 🙂

Am obosit să fac statistici, să număr vizitatori, like-uri, share-uri. Nu despre asta e blogul. Da, am colaborările mele cu câteva firme și sunt recunoscătoare pentru ele. Din respect pentru aceste colaborări mai fac statistici, dar încep să cred că oamenii care vor să colaboreze cu mine nu se mai uită la cifre.

Am obosit să fac pe „polițistul”. E plin pe Facebook de texte copiate de la alții și postate pe profile personale ca adevărate revelații. Lumea dă like, love… aplaudă. Nu o să se ridice acum Eliade din mormânt să facă scandal că X s-a trezit să-și asume gândurile lui despre sinceritate.

Omul și-a asigurat eternitatea prin ceea ce a scris. Da, ar fi frumos să fie și pomenit, ar fi de bun simț, dar nu-s în măsură să dau lecții.Tolerăm… fix cum spune și Eliade, „câteodată eşti tolerat; aceasta e tot ce poate oferi dragostea prietenilor tăi libertăţii tale: toleranţă”.

La începuturile mele nici fotografiile folosite pe blog în postări nu aveau sursa trecută. Deși mi-am propus să trec prin toate și să le pun sursa, n-am reușit să le bifez pe toate, sunt vreo 500 de articole. Important este să nu persităm în greșeală și acum aleg să public articole cu fotografii făcute de mine.

Să învățăm și să înțelegem că fiecare om muncește într-un fel sau altu pentru acel ceva ce-i face sufletul viu și are nevoie de un gram de recunoaștere socială, are nevoie să îi spui „mulțumesc” pentru că m-ai inspirat, „mulțumesc” pentru că fotografia ta a făcut ca articolul meu să aibă mai mult impact. Mulțumesc pentru că respirăm același aer și frumos ar fi să creștem împreună.

Poate mi-am asumat mai mult ca niciodată și rolul de content writer și am înțeles că nu contează cine semnează la finalul textului, ci impactul pe care îl are acel text asupra oamenilor. Contează să ajungă la oameni și să schimbe ceva în ei, în bine de preferat.

Sunt oameni care nu sunt dispuși să primescă o informație de la mine pentru simplu fapt că nu le place de fața mea. N-am să deschid subiectul oglinzilor și a faptului că ceea ce nu ne place la cei din jur nu ne place în noi… e lung și complicat și deja am scris cam mult azi. O să-l dezbatem cu altă ocazie.

***

Concluzia e că am scris un text lung, posibil fără sens… l-am scris pentru mine, iar și iar. L-am scris pentru că îmi era dor să mai scriu ceva pentru mine, despre mine, despre stările prin care trec și stările în care mă blochez.

N-am să ascund faptul că în viața mea se întâmplă multe. Am avut curaj sau mai bine zis încredere să iau niște decizii pe care nu am crezut că le voi lua vreodată. Am să scriu despre ele când voi simți. Momentan le păstrez doar pentru mine.

Mulțumesc că mai sunteți pe aici, mulțumesc că deși sunt mai mult absentă vă mai abonați la blog și mulțumesc pentru timpul pe care mi-l oferiți când citiți ce scriu. #SaFimNoi

2 Comments

  1. Alin

    aprilie 11, 2019 at 2:53 pm

    Le’am ridicat si m’au ridicat. Multumesc.
    Bruxelles?

    1. Bianca Ionel

      aprilie 11, 2019 at 4:27 pm

      Da, da, foi de varză de Bruxelles :))
      Cu plăcere. 🙂

Leave a Reply

%d blogeri au apreciat:
Mai multe despre Acorduri din suflet
OptiFibre Nestle - bianca ionel review
OptiFibre și alimentația sănătoasă

Astăzi am ales să vă povestesc un pic despre OptiFibre un produs lansat de cei de la Nestle și bineîntețeles...

Închide