Ziua de luni a unei frunze

A trecut o săptămână de când am acceptat sfărşitul, sfârșitul tău, nu al unei frunze.  V-am spus? Sunt o frunză, o frunză care rezistase frigului multor ierni și multor zile de luni.
Eu am renăscut primăvara asta! Sunt de un verde crud şi am o dorinţă nebună să cresc. De data asta, în ochii mei, nu în ai tăi.

Îmi amintesc și acum momentul în care am simțit că totul se termină sub privirile mele, dar fără voia mea. Am înțeles treptat că toate au un sfârșit, mai puțin sufletul nostru.

Tu îți amintești de trăirile unei frunze?

Mi-am dorit să vezi dincolo de mine. Dincolo de simplitatea unei frunze, să-mi înţelegi zbuciumul şi dorinţa de a fi vie. Am aflat apoi că erai orb.

Am vrut să te fac să simţi, măcar. Am crescut mare şi frumoasă şi eram mai vie ca niciodată. Dacă m-ai fi atins ai fi simţit că eram diferită. Nervurile mele nu erau ca a celorlalte frunze, pentru că eu am crescut cu iubire. Am crescut cu speranţă şi îmi doresc să cresc zilnic. Mi-am dorit să devin ceva palpabil, ceva ce ţi-ai dori să ţii în palme zilnic. Am aflat că nu aveai nici simţ tactil.

Am vrut să mă auzi! Credeam că foşnetul meu îţi va face inima să tresară. Vara trecută am fost cea mai gălăgioasă, aproape stresantă. M-am învărtit după soare, m-am ascuns după alte frunze, m-am lăsat în bătaia vântului şi m-am izbit cu putere de tot ce era în jurul meu. Aproape era să mă desprind din teacă, dar am rezistat. Din păcate tu n-ai putut să-mi auzi mişcările, ţipătul, cântecul din nopţi ce mă prindeau trează. Erai şi surd.

Citește și >>  E luni. Ce facem cu emoțiile?

Atunci am decis că ar fi timpul să-mi simţi mirosul, crezând că măcar acest simţ îl mai ai. Te-am lăsat să mă vezi dimineaţa, proaspătă şi plină de rouă. Speram că prospeţimea mea să îţi inunde toate simţurile, dar am aflat că nu aveai nici simţ olfactiv.

Îmi mai rămânea un singur lucru, să te las să mă guşti. Era singura speranţă. Mi-au trebuit nopţi şi zile în care m-am zbătut şi mi-am dorit să iau decizia potrivită.

Trebuia să rup o bucată din mine. O parte ce te-ar fi făcut pe tine să simţi. Totuşi, trebuia să rămân şi eu în viaţă. Am ales să rup o bucată din inimă. Era tot ce aveam mai bun, tot ce credeam că te va face să simţi. M-ai luat, m-ai folosit drept protecţie pentru momentele în care erai singur. Apoi am fost depozitul tău de fericire şi ai absorbit din mine tot ce era bun, frumos şi pur. Te-ai încarcat cu viaţă, cu speranţă, cu vise şi putere, dar nu a fost suficient. Gustai din mine de fiecare dată când erai la pământ, dar nu ai putut să mă simţi, pentru că nu aveai nici papile gustative.

M-am metamorfozat de prea multe ori pentru tine şi nici măcar nu mi-ai fost copac!

Nervurile mele nu s-au putut lipi niciodata de tine, pentru că erai deja uscat. Ai aruncat atunci vina pe cei din jurul tău, ai ţipat că alţii te-au uscat, când de fapt tu nu ţi-ai dorit niciodată să trăieşti.
Ai tot corpul în formol, n-ai simţuri, n-ai dorinţe, nu ai viaţă în tine. Te-ai hranit din mine fără să simţi nimic, ţi-am dat viaţă şi nu ai putut să o trăieşti. Ți-am oferit fericire şi te-ai sufocat cu ea şi m-ai sufocat şi pe mine.

Citește și >>  Pe drumul tău #2

Acum o săptămână am început să respir din nou. Am crezut că mă voi usca şi eu, dar am descoperit că cel ce mă usca erai tu. Eu am avut mereu viaţă, am avut mereu simţuri şi vise. Sunt verde, chiar dacă ai fi crezut că primăvara aceasta nu voi reuși.

Am rezistat multor ierni. Am îngheţat în ger dar nu m-am simţit nicioadată paralizată de frig cum mă simţeam lângă tine.

Au trecut ploi peste mine, dar m-au curăţat mereu de praful şi durerea rămase după ploile tale. Am auzit tunete şi am văzut fulgere, dar atunci am învăţat să iubesc sunetele frumoase. Mi-am văzut visele cât de aproape sunt de mine. Tu ai tunat şi fulgerat de prea multe ori şi de fiecare dată credeam că voi cădea.
Eram slabă, pentru că tu luai ce aveam mai bun şi ce te ţinea pe tine în viaţă, dar s-a terminat!
Nebunia de culori aduse de toamnă m-a făcut să-mi doresc să fiu diferită din nou. Am fost galbenă suficient, acum e timpul să fiu din nou verde.

Fug de lângă tine şi mă lipesc de mine. De visele mele, de viaţa mea, de zâmbete, acorduri de pian şi miros de tămâie. Mi-am pansat nervurile, mi-am refăcut trupul nu doar pentru că vine iarna ci pentru că vreau să supravieţuiesc, orice ar fi.

Abonare la blog via email

Introdu adresa de email pentru a te abona la acest blog și vei primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

septembrie 4, 2015

18 Comments

  1. mihalache simona

    septembrie 21, 2016 at 11:19 pm

    wow…superb, foarte frumos scris, genul de poveste care atinge suflete si te imbie la visare

  2. Albu Steluta Georgiana

    septembrie 21, 2016 at 11:03 pm

    Frumos..

  3. Paula Ion

    septembrie 21, 2016 at 10:19 pm

    O noua perspectiva destul de interesanta.

  4. Camelia

    septembrie 21, 2016 at 9:52 pm

    Ce frumos, wow.. l-am citit cu multa emotie. <3

  5. Lamiita Petre

    septembrie 21, 2016 at 9:22 pm

    Da, fiecare ne regasim la un moment dat in aceasta poveste

  6. Camelia Covaci

    septembrie 21, 2016 at 8:50 pm

    Cat de sensibil!
    Multe se pot scrie si pe marginea trairii unei simple…frunze. Frumos!

  7. Raluca Brezniceanu

    septembrie 21, 2016 at 8:40 pm

    Chiar a venit toamna? La mine inca e vara si cred ca o sa aman toamna pana in primavara cand o sa ma hotarasc ca nu am nevoie de ea. Asta daca toamna mea va vrea sa semene cu a ta, daca e mai vesela o primesc cu drag si o s-o rog sa-mi dea multe zile insorite si multa dragoste.

  8. Corina

    septembrie 21, 2016 at 6:38 pm

    Si eu ma daruiesc…pana nu-mi mai ramane nici galben, nici verde, devin albă și apoi alții-mi fură și albul de raman fara mine, cateodata… Si viata-mi devine transparenta, ca o stafie si ma mir si eu de unde am sa mai dau, mereu, iar,.. Exista totusi o diferenta intre noi – eu n-am atata curaj sa termin cu sufletul!

  9. Alinapink

    septembrie 21, 2016 at 4:36 pm

    Foarte frumos spus, chiar nu mi-ar fi trecut prin minte asta.

  10. Irina Sima

    septembrie 21, 2016 at 3:41 pm

    Ce frumos ai asezat cuvintele. Imi place toamna si ma cuprinde mereu nostalgia cand privesc frunzele cum se desprind de crengi.

  11. Rokolla

    septembrie 21, 2016 at 3:30 pm

    Mi-a placut istorisirea frunzei si ai un har special in a povesti

  12. Antoaneta

    septembrie 21, 2016 at 1:23 pm

    Frumos articol….ne faci sa devenim melancolici …

  13. vyo vyoleta

    septembrie 21, 2016 at 1:23 pm

    foarte frumos acest articol, mi-a placut foarte mult

  14. Kaiyo Aino

    septembrie 21, 2016 at 1:21 pm

    Textul tau imi aduce aminte de Frunza lui Emil Garleanu de care am fost total indragostita

    1. Bianca Ionel

      septembrie 22, 2016 at 9:58 am

      Nu știam de acest text, l-am citit și e superb.

  15. Mirabela

    septembrie 21, 2016 at 1:07 pm

    Caderea frunzelor inspira alt tip de sentimente in mine: ba furie, ba depresie. Nu imi place. Imi ia ceva timp sa ma obisnuiesc cu schimbarea, orice tip de schimbare

  16. B.

    septembrie 21, 2016 at 12:38 pm

    e despre fiecare dintre noi 🙂

  17. Claudia

    septembrie 21, 2016 at 11:49 am

    🙂 Ce frumos ai scris!
    Nu m-am gandit niciodata la frunza din perspectiva asta. Am la ce medita azi 🙂

Leave a Reply

%d blogeri au apreciat:
Mai multe despre Proza, Ziua de luni
Dialog (part II)

O nouă zi după o noapte prea agitată pentru ea. Somnoroasă deschide uşa şi iese din cameră. Rămâne blocată când...

Închide