Ziua de luni și Săptămâna Patimilor

Era 5 dimineața și în mintea mea începeau să se lege mii și sute de gânduri. Nu înțelegeam durerea pentru că nu o trăisem până atunci. Eram în clasa a VII-a și ai mei m-au ținut mereu departe de filmele cu violență. Acum, în fața mea se derulau toți actorii din filmul ce mă zdruncinase. Îmi aminteam de toate duminicile merse la biserică, de toate predicile și de tot ce învățasem la religie. Toate acestea nu descriau nici 1% din ceea ce tocmai văzusem.

Nu mi-am imaginat niciodată că un film poate să zdruncine atât de multe sentimente în mine. Și uite că există. Eu, copil la 12 ani și câteva luni am stat aproape 5 ore și am văzut Patimile lui Hristos. Am avut de ales între Pirații din Caraibe și Patimile lui Hristos. Inițial am ales pirații, dar după jumătate de oră mi-am schimbat preferințele.

De ce? Pentru că acela era momentul în care eu trebuia să conștientizez că există durere mai mare decât cea pe care o ai când te lovești la un deget. Există durere mai mare decât cea pe care o simți când ești certat. Există durerea pe care sper că nu o voi cunoaște niciodată. Există durerea pe care o purtăm cu noi, în suflet.

Poți întoarce celălalt obraz?

Au trecut mulți ani de atunci. Lucrurile în jurul meu s-au schimbat, pașii m-au îndreptat către decizii ce mi-au adus durere, ce mi-au umplut sufletul de sentimente nu tocmai frumoase, ce m-au transformat. Am fost rea și răutatea mea a fost ca un scut pentru suferința ce o anticipam. Nu puteam să întorc și celălalt obraz pentru că simțeam că mă autodistrug.

Mulți ani am crezut că suntem construiți cu răutate. Cum am putea reacționa altfel în momentul în care ni se face rău? Poți să zâmbești? Poți să spui „hai că o duc și pe asta?”. Nu poți! De fapt, nu știi că poți. Anii care trec peste tine te învăță și îți arată că se poate și altfel.

De câte ori nu ai regretat că ai fost rău? De câte ori nu ai regretat că ai răspuns urât, răutăcios și ai făcut ca lucrurile să fie în favoarea ta și nu a celor care merită? Nu are rost să numărăm acum, dar toate acele regrete au un răspuns. În timp ai învățat că poți întoarce obrazul pentru încă o palmă. În timp ai învățat că dacă te aperi cu răutate tot tu vei ajunge să suferi.

E Săptămâna Patimilor!

E săptămâna în care toată lumea ne spune să fim buni, să ținem post, să nu vorbim urât. E săptămâna în care ne străduim să fim mai buni și nu ne iese. De ce? Pentru că din dorința noastră de a fi mai buni îi criticăm pe cei care nu sunt așa, pe cei care aparent nu respectă această săptămână, pe cei căre par să fie indiferenți.

Îi criticăm pe cei care își trăiesc fiecare zi ca și cum ar fi ultima, într-o continuă bucurie și sărbătoare. Așa am fost învățați. Nu ai voie să fii fericit în Săptămâna Patimilor! Trebuie să suferi, să ții post, să te rogi pentru că Iisus a suferit pentru noi. Și dacă nu simți toate acestea, ce faci? Ești un păcătos și meriți să fii arătat cu degetul de toți cei care simt?

Bunătatea nu e doar pentru Săptămâna Patimilor, e pentru tot anul și pentru toată viața. Dacă ne prefacem mai buni o săptămâna nu schimbăm nimic. Dacă ținem post și îl criticăm pe cel care mănâncă de frupt, iar nu schimbăm nimic.

Săptămâna Patimilor e despre suflet, gânduri și apoi despre trup

Nu sunt un exemplu de creștin bun, nu cred că voi fi vreodată. Astăzi vreau să împărtășesc cu voi ceea ce simt eu despre această săptămână. Este o săptămână grea, cu o încărcătură emoțională unică. Am făcut drumul Crucii la Ierusalim și n-am simțim nimic. N-am putut face abstracție de toată forfota și de toate tarabele din jur. Nu am vârsta potrivită pentru a simți ceva, asta mi-e scuza permanentă.

Un sigur loc m-a zdruncinat, Golgota. Am fost de două ori la Golgota. Ce am simțit acolo prima oară nu se poate explica în cuvinte. Culmea, tocmai eu, care sunt o necredincioasă! A doua am oară am fost acolo să cercetez că nu mi s-a părut ce am simțit prima oară, am fost acolo în inspecție. Evident, nu am mai simțit nimic. Decât o piatră cu denivelări, ce au simțit și alții. Asta suntem, ne agățăm de realitate și vrem explicații pentru tot.

Ceea ce simțim nu are întotdeauna o explicație

Cam despre asta e vorba și acum. Indiferent de cum suntem cu cei din jur și de cât de mult ne străduim să fim buni, ce e în sufletul nostru ne definește. Putem ține post, putem merge la denii, dar dacă nu simțim că facem acest lucru pentru că ne dorim noi, e ca și cum nu l-am face. Societatea și-a pus o amprentă urâtă asupra noastră. Facem și noi că așa face toată lumea. Dar tu simți ce simte toată lumea?

Când eram în liceu cântam vinerea la Prohod. De ce cântam? Pentru că îmi plăcea să cânt. Pentru că era frumos să stai la strană, pentru că era mama mândră să mă vadă acolo. Lumea mă vedea că sunt acolo și cânt și spunea „Vai ce frumos”. Era frumos și atât.

Motivul pentru care eram acolo nu era tocmai frumos, nu avea nici o legătură cu ceea ce unii ar numi credință. Eram acolo pentru recunoaștere socială și atât, dar asta am înțeles mai târziu. Nu înțelegeam versurile, nu înțelegeam ceea ce cânt. Tot ce conta era să nu cânt fals și să ating notele mai dificile. Purtarea mea clar nu se trece la fapte la bune.

Când am ajuns să mă căiesc pentru toate acele momente?

Astăzi, acum, aici. Pentru mine Săptămâna Patimilor e despre sufletul meu. Oricât de egoist ar suna, e săptămâna în care conștientizez toate acele fapte, aparent bune, că sunt păcate. Dacă am învățat ceva din pelerinajul la Ierusalim a fost faptul că postul nu înseamnă doar să nu mănânci de frupt și să fii bun. Postul înseamnă să te lupți cu proprii tăi demoni.

Sunt călugări care aleg să se închidă singuri într-o chilie în munte și să nu vorbească cu nimeni zile, luni, ani. Se hrănesc cu pâine uscată și apă și se roagă. Nu știu dacă a încercat cineva să se izoleze într-o cameră și să tacă, măcar 10 minute. Vă spun eu că o iei razna.

Te invadează toate gândurile, toate momentele vieții tale, toate acele amintiri care nici nu ai convingerea că sunt ale tale. Trebuie să te lupți cu ele, să te ierți, să te accepți așa cum ai fost la acel moment. După ce te ierți tu vei ajunge să te întrebi dacă cei din jur te pot ierta. Dacă purtarea ta a schimbat decizii, oameni, lucruri? Dacă ai fost acea adiere care a transformat binele în rău?

Spoveditul nu e despre scuze, ci despre iertare

Abia după ce faci pace tu cu tine poți să mergi și la spovedit și poți cere iertare. De multe ori mergem la spovedit, deși nu suntem împăcați cu noi. Avem secrete doar de noi știute ce ne apasă sufletul și le cărăm cu noi toată viața. Alegeri greșite ce nu le putem accepta. Cu alea ce facem? Ne agățăm de „nu știam să deosebim binele de rău în acel moment”? Poate preotul o să creadă scuza noastră, dar noi?

De când spoveditul a ajuns un moment în care ne căutăm scuze pentru faptele noastre? „Am mințit ca să protejez pe X de suferință. Pentru că mie îmi pasă de X, că e aproapele meu și îl iubesc.” Pe bune?! Nu mințim niciodată pentru binele altuia, ci pentru binele nostru.

Întreabă-l pe X dacă minciuna ta l-a ajutat. Sigur nu! L-ar fi ajutat adevărul, iar tu vei purta povara aceasta cu tine până când vei înțelege că ai greșit. Ce e în sufletul tău știi doar tu și atât. Te căiești cu adevărat pentru acea minciună, sau ai spus-o așa că să nu ascunzi nimic la spovadă? Dacă preotul îți da dezlegare și te iartă, asta nu înseamnă că ai sufletul ușor. El te ascultă, îți ascultă și scuzele, te iartă pentru că vede doar exteriorul.

După moarte rămâne doar sufletul

Mulți spun că după moarte sufletul ajunge în Rai sau în Iad, iar ceea ce facem pe pământ influențează locul. Dacă aparent suntem buni creștini și respectăm toate rânduielile bisericești, ar trebui să ajungem în Rai. Dacă nu, o să fim pedepsiți.

Eu cred că adevărata pedeapsă e în timpul vieții. E în toate acele momente în care ne mințim că avem sufletul curat. Iadul ni-l facem singuri prin faptul că nu ne putem ierta alegerile și faptele. Cred că cel mai crunt moment al omului este momentul morții. În acel moment trebuie să se ierte și să-și elibereze sufletul. Agățarea lor de pământ nu e pentru cei dragi, e tot pentru ei. Toți vrem timp pentru a ne ierta, pentru a ne găsi acele scuze care să nu ne mai acuze.

Săptămâna Patimilor e despre noi și sufletul nostru

Trebuie să fim mai buni cu noi și să ne iertăm. Când vom primi Lumina Sfântă în noaptea de Înviere trebuie să o lăsăm să intre în cele mai întunecate locuri ale sufletului nostru și să îl lumineze. Săptămâna aceasta este una de liniște, în care trebuie să ne facem propria radiografie. Fiecare decizie a noastră trebuie să fie luată cu un „de ce?” înainte. Măcar săptămâna aceasta să alegem drept.

Nu îi criticați pe cei care nu țin post pentru că nu știți ce e în sufletul lor. Nu îi criticați pe cei care nu merg la denii, pentru că nu știți ce fac acasă. Nu îi criticați pe cei care nu s-au spovedit, poate încă se luptă să se ierte. Nu mai criticați alegerile celor din jur, pentru că nu știți pe baza a ce au fost luate. Nu tot ce e în jurul vostru e așa cum pare din exterior. Dacă sufletul vostru e ușor, alegeți să-l păstrați așa în fiecare zi a vieții voastre. Dacă nu, alegeți să găsiți calea spre a vă ierta.

Crucea pe care o cărăm e sufletul nostru. Să îl ducem frumos, să-l lăsăm să sufere și să se bucure fără să afectăm sufletele celor din jur. Noi suntem responsabili de ceea ce facem și de fiecare pas, drept sau greșit. Să avem o săptămână plină de iertare!

12 Comments

  1. Violeta

    aprilie 15, 2017 at 5:24 pm

    Cred ca perioada asta e mai degraba ca un exericitiu, un moment care ne poate revela anumite trairi si situatii care sa ne ajute sa ajungem mai usor la miezul problemelor noastre si sa invatam sa traim in lumea fara sa fim judecatori si ipocriti…

  2. Georgiana Sabina

    aprilie 12, 2017 at 7:23 pm

    Am avut mici probleme cu netul si nu stiu daca s a postat comul anterior, cert e ca decat sa tii post dar in continuare sa gandesti negativ despre tine, despre altii, sa judeci, sa critici, mai bine nu mai tine, cunosc multe cazuri in care efectiv se lauda ca au tinut post dar ei sufla flacari pe gura de la atata rautate, eu prefer sa nu tin post, am avut si niste probleme de sanatate care chiar nu imi permit sa tin, insa incerc sa fiu mai buna si mai blanda atat cu mine cat si cu cei din jur.

  3. Loredana

    aprilie 11, 2017 at 3:53 pm

    Eu sunt de parere ca postul trebuie tinut in suflet, nu e despre a te abtine de la mancare! Chiar deloc, nu inteleg de unde pana unde o atentie si dorinta asa mare cu a tine post, adica DOAR de a te abtine de la mancare…de la carne, lactate si altele.
    Eu consider, ca si tine, ca saptamana Patimilor e despre iertare, bunatate, dar nu trebuie sa existe doar acum, in aceasta perioada! E la fel cum e la Craciun, de ziua mamei si lista poate continua cu succes! Nu ai nevoie de o anumita zi sau moment in care sa fii altfel…poti alege sa o faci in fiecare zi! Si e usor sa fii bland, sa oferi un zambet, o vorba buna…nu costa nimic! Printre putinele lucruri care nu costa nimic in viata…si noi ne privam de ele…

  4. Stefania Petcu

    aprilie 11, 2017 at 9:30 am

    Un subiect scris din suflet. Trebuie sa fim mai buni, mai calzi si mai intelegatori, dar as vrea tot timpul sa fim asa, nu numai o saptamana, tot timpul sa incercam sa dam tot ce avem mai bun.

  5. Gia Gianina

    aprilie 11, 2017 at 9:30 am

    M-ai emotionat profund cu articolul asta, in Saptamana Mare. Si nu neaparat datorita perioadei in care ai ales sa il scrii, ci pentru ca ma regasesc usor in multe paragrafe pe care tu le-ai scris. Am vazut filmul de nenumarate ori, si inca as mai vrea sa-l vad. De fiecare data plang. Plang cand constientizez cat de mici suntem pe Pamantul asta, si cat de multe de intampla si carora nu le acordam atentia necesara. Plang pentru ca eu cred cu adevarat in viata de apoi si nu putine au fost datile din viata mea in care m-am gandit ca acel moment va veni cu adevarat, si atunci chiar poate va fi prea tarziu. Imi doresc sa pot face pace cu mine si cu cei din jurul meu, si nu zic asta pentru ca duc o viata grea si neinteleasa, ci pentru ca mi se intampla sa cad in pacat fie si cu un simplu gand, asa cum ai dat cu exemplu cu judecatul celorlalti.

  6. Adn de Femeie

    aprilie 11, 2017 at 8:15 am

    Cand eram in clasa a sasea, am avut profesoara de religie o sotie de preot. Si m-a marcat foarte mult ceea ce mi-a zis dansa in saptamana Patimilor. Atunci cand toata lumea nu stia cum sa ajunga la biserica, sa se spovedeasca, sa-si cumpere haine noi pentru Biserica.
    Dansa mi-a zis asa: ” Biserica cea mai importanta, este cea din sufletul si inima ta!”
    Poti sa nu mergi cu anii la biserica, daca porti cu tine dragostea pentru Dumnezeu.

    Eu nu sunt adepta freceventarii slujbei de duminica, multi sunt acolo fizic, dar cu gandul sunt departe. Sunt trupuri goale, doar de umplutura a spatiului din biserica.

    Ai atins un subiect tare sensibil, care mi-ar lua mult prea mult timp si spatiu pentru dezvoltarea lui intr-un comentariu. Dar, vreau sa-ti MULTUMESC!
    Ai redeschis noi ganduri care-mi cautau atentie si impacare.

  7. Khloe

    aprilie 11, 2017 at 12:37 am

    Foarte interesant articolul si imi place felul in care scrii.

  8. AdaSirbu

    aprilie 10, 2017 at 4:44 pm

    În fiecare religie/tradiție există mai multe straturi de înțelegere. Pe măsură ce treci de unul, ți se revelează celălalt, până atunci îi condamni pe cei care nu sunt ca tine. Prima etapă este cea a ritualului, a credinței că cineva te poate salva în afara ta, a idolarizării unor sfinți, către care tu aspiri. După ce treci de această etapă, înțelegi că totul ține de tine. Ritualul, rugăciunea, postul etc, sunt numai instrumente care să sprijine, să linștească puțin egoul pentru a te lăsa să crești. În această etapă îți dai seama că nu există așa o mare diferență între noi, sunt cam la fel, dar în diferite etape, suntem conectați și suntem purtătorii efectelor propriilor greșeli. Extraordinarul este un ordinar neînțeles încă, care poate fi perceput ca o senzație aparte. Sunt unele locuri care facilitează acest tip de trăiri, am fost acolo și aceeași senzația este împărtășită și de alții. Cu toate acestea, sunt momente în care sunt atât de absorbiți de altceva, să nu zicem că suntem pe o altă frcvență, așa că suntem incapabili să detectăm subtilitățile unui loc, care nu este încărcat decât cu ceea ce sute de oameni au purtat cu ei pe același drum. Mă bucur să citesc despre trăirile tale 🙂 Au fost și ale mele în atare formă cândva.

    1. Bianca Ionel

      aprilie 10, 2017 at 9:09 pm

      Mă bucur și eu că mi-ai împărtășit din gândurile tale. E plăcut să văd că într-un anumit moment și alți oameni au rezonat cu ceea ce cred eu acum. Am convingerea că peste ani, voi gândi altfel, dar momentant atâta simt.

  9. Cosmin

    aprilie 10, 2017 at 10:31 am

    Da este foarte interesant articolul pe care l-ai scris. Se pare ca te-au marcat acele filme dure, lucru si normal. Sunt filme drama.
    Pana la urma dupa cum ai spus erai in liceu in vinerea mare la Prohod, erai copil, astea nu sunt pacate mari, copiilor li se iarta cum ar spune batranii. Altii fac fapte rele si traiesc bine mersi, dar evident fiecare pasare pe limba iei piere mai devreme sau mai tarziu.
    Noi oamenii in general ne-am obisnuit sa punem etichete, sa criticam si sa juecam lucru complet eront.
    Corect, cu totii avem o cruce pe care trebuie sa o caram toata viata in spate. Daca admitem ca toti ne nastem egali, la noi exista si alegerea pe care o vom face in timpul vietii, aceea de a fi cinstiti, onesti de a face fapte bune sau contrarul.

    1. Bianca Ionel

      aprilie 10, 2017 at 9:07 pm

      Tocmai aici e problema, că ne găsim scuze, dar nu ne iertăm pentru faptele noastre. Da, eram copil, dar eram suficient de mare încât să știu ce fac și de ce. Atunci nu aveam curajul să-mi asum anumite lucruri, acum am, poate asta e singura diferență.

  10. Stefy

    aprilie 10, 2017 at 10:31 am

    Imi place cum ai dezvoltat subiectul. Intr-adevar, este despre noi, despre sufletul nostru, despre naturalete, despre schimbarea în bine in fiecare zi, nu doar o săptămână…

Leave a Reply

%d blogeri au apreciat:
Mai multe despre Ziua de luni
somn de calitate cicluri de somn bianca ionel blog
Ziua de luni începe cu o lecție despre somn

Articolul de săptămâna trecută a trezit o serie de întrebări legate de ora la care ar trebui să mergem la...

Închide