covid scheletii din dulap bianca ionel 2020 despre covid

Coviduț și scheleții din dulap

De fiecare dată când mă uit spre el, îmi văd scheleții. Dulapul meu are oglinzi. La cât mă rostogolesc, aproape ca tot românul după pandemie, ai râde să vezi ce suflet ros până la os pot să am.

Îmi place să-l alint, Coviduț, pentru că în comparație cu scheleții ascunși bine în dulap, chiar e un pui această pandemie. M-am tot răsucit ca rufele în mașina de spălat dacă să scriu sau nu despre cum am trecut prin pandemie sau să mai aștept un pic după ce mă întind regulamentar la soare ca orice rufă proaspăt stoarsă.

Spălatul în exces a sufletului și dezinfectatul vieții de gândurile, alea sexy, care-ți rulează de nebune până o iei razna și te apuci să le întrebi de unde vin și când pleacă au fost activitățile preferate de mine lunile astea.


Am eșuat din 3 în 3 zile în cele 2 luni de pandemie

Asta mi-am zis până la începutul lunii mai, că am eșuat. Apoi m-am uitat în agenda în care mi-am notat aproape și când am respirat pandemia asta și mi-am dat seama cât de afurisită sunt eu cu mine, cât de puțin mă văd, cât de puțin mă apreciez și cât de mult cer de la mine. Eram oarba în fața la tot ce am făcut, la tot ce fac și la tot ce devenisem în lunile astea.


Am fost o norocoasă pandemia asta!

Am stat izolată doar de bună voie în weekend-uri. Râd de fiecare dată când scriu sau aud „izolată”. Pentru mine „izolatul” acesta era normalul meu și înainte de Coviduț, așa că treaba asta nu m-a scos de pe ax. La mine pandemia nu a dat nimic peste cap, în schimb le-a mai pus cap la cap.

Am avut bucuria să merg de luni până vineri la birou, pe jos, indiferent dacă a plouat sau a fost soare. M-am bucurat de străzi goale, de flori, de iarbă, de bălți în care se oglindea cerul. M-am surprins într-o dimineața zâmbind pe sub mască. În altă dimineață mă apucase fredonatul de melodii pe stradă și dacă nu eram cumva în pandemie… sigur aș fi fost drept nebună catalogată.

Mi-am dat seama cât de liber se poate simți sufletul în spatele unei măști fizice. La polul opus am simțit pe propria piele închisoarea măștilor de le purtam și eu înainte de pandemie. În astfel de momente îmi dau seama cât de frică îmi este să fiu… să fiu liberă.


M-am organizat mai ceva ca întâine de pandemie!

Cei care mă știu, că sunt mămica orgănizării, au avut un șoc în momentul în care le-am zis că mi-am mai șlefuit un pic modul de organizare și sunt mai ceva decât eram înainte.

– Da’ ce ai mai avut de organizat că tu erai super organizată?

– Sufletul! :)) Nu, nu, nu, sufletul a scăpat neorganizat!

Mi-a ieșit pe ochi când m-am prins că scheleții mei din dulap erau responsabili cu organizarea excesivă. Când ieșea unul pe ușă să vadă și el cum e dincolo de dulap, hop echipa aflată la datorie începea să traseze liniuțe, obiective, așteptări… prea mari sau nerealiste în agendă.
Și uite așa, scheleții mei au vrut sport, regim, alergat pe afară, trezit de la 5am, certificări, cursuri și alte nebunii, 7 zile din 7. Toate dorințele astea mă țineau fix 3 zile, ca orice minune, sau până când scheletul scăpat la plimbare își anunța colegii că e bine, sănătos și să-l lase dom’le și pe el să se bucure de viață, fără listele din agendă.

Pe relaxare, cu un pahar de vin sau o cafea fără zahăr agenda mea devenea tot mai goală și sufletul meu tot mai plin.


M-am trezit cu drag în unele dimineți la 5, în altele la 6 pentru 20 de minute de sport, urmate uneori de un duș rece de maxim 15 secunde, după metoda lui Wim Hof, morning page și 30 de minute de lectură. Lectura și morning page-ul le practicam și înainte de pandemie, nu zilnic, doar când aveam timp. După 2 luni de pandemie, cele două au devenit rutină… o rutină plăcută, timpul meu preferat!

Programul meu de dimineață e adaptat la modelul lui Robin Sharma, deja celebru aș spune, pentru că toată lumea povestește despre el.
Simt să explic mai mult acest „adaptat” pentru că tot în pandemia asta am înțeles că în online și în cărți sunt foarte multe soluții și idei pentru a TRĂI. Eu am fost frustrată de multe ori când nu reușeam implementez acele idei, ca la carte, în viața mea. Când am înțeles că sunt UNICĂ frustrarea a dispărut. Când am acceptat că unicitatea mea cere un program unic adaptat pe ea, lucrurile s-au asezat pentru mine pe toate planurile. Din acel moment am început să practic acest adaptat la orice în viața mea, inclusiv în planul alimentar.

Evident că mi-am propus să slăbesc pandemia asta… dar tot ce am slăbit au fost mecanismele de apărare. După 30 de ani am zis că mă opresc din a mă apăra de propria viață. Aș vrea să spun că m-am oprit dar ca orice dependent recidivez din când în când în vechile rutine. O gură de supraviețuire, două guri de viață… așa au trecut lunile de pandemie.


Am învățat pandemia asta

Aș fi tentată să încep cu certificările luate, că deh, old habits die hard! Am învățat și încă învăț cine sunt, ce îmi place, ce nu-mi place și ce exprimă cu adevărat rândurile pe care le scriu, fotogafiile pe care le fac, piesele pe care le aleg.

Am continuat cursurile de canto și pian, am continuat să învăț lucruri noi pe partea de digital marketing. Am învățat chiar și un pic de fotografie de produs cu Galia. Am participat la ședinte online, cursuri online și chiar m-am alăturat unei comunități de antreprenori și freelanceri. Am socializat mai mult decât o făceam înainte. Nu m-am simțit nici o clipă distanțată de oameni chiar dacă nu i-am putut îmbrățișa fizic. Cred că distanța (răceala) dintre oameni apare prima dată la nivel afectiv și partea fizică e doar o materializare a ceva ce exista deja acolo.

Am învățat să am răbdare cu mine și am învățat că și stagnarea este un câștig. Cred că asta a fost lecția cea mai frumoasă. 🙂


Am sărbătorit ziua mea și Paștele singură

Pe la începutul anului, mă gândeam că ar fi superb să-mi fac de ziua mea o ședință foto, de aia cu 30&fabulous, cu tort, baloane și alte avioane. Pe 25 aprilie era încă totul închis așa că am căutat o cale să îmi îndeplinesc dorința în decorul de acasă, cu ceva lumină bună pe balcon și… am zâmbit frumos la camera propriului telefon mobil. A fost super tare! Cred că vecinii de la blocul din față s-au distrat la fel de mult ca mine la această sedință foto improvizată.

Aveam de ales între a mă bosumfla că e Coviduț sau a găsi soluții pentru a mă simți bine eu cu mine. Și am găsit! Culmea e că mi-au umplut sufletul de bucurie că se poate și așa.

Un Paște singură îmi doream de mult tare și în 2020 a și venit. Mi-am pregătit acele preparate la care pofteam și au fost 2 zile, pentru că în a treia m-am întors la muncă, în care m-am bucurat de o felie de pască, de mai multe felii de cozonac cu vinars de la AromaZen și de o dimineața în care m-am spălat pe față cu apa dintr-o căniță în care am pus un ou și câțiva bănuți. Așa făcea mama… și a fost o tradiție pe care am vrut să o păstrez în dimineața primei zile de Paște.


Pandemia asta mi-a adus multe împliniri profesionale, personale și sufletești

Înainte de pandemie am început să practic recunoștiința. N-am crezut că acel minut pe care îl aloc în fiecare zi pentru a scrie ceva pentru care sunt recunoscătoare o să mă facă să simt altfel viața și ce trăiesc. Mi s-a părut o tâmpenie la început. Am scris și pe Facebook într-o postare că am mai tras de mine să ajung în punctul în care să vină natural momentul acesta. Azi sunt recunoscătoare că n-am renunțat.
Să te aduni la finalul fiecarei zile și să te treci prin tot ce ai trăit iar apoi să-ți alegi acel moment care ți-a făcut inima să bată tare, tare e pfff… greu de descris în cuvinte și pentru mine.

Un sprint prin tot ce a fost în lunile acestea ar fi așa: cărți, site, cursuri, certificări, timp pentru mine, apropiere, dezvoltare, comunicare, meditație, muzică, așezare, eliberare.

Dacă mi-am dorit vreodată să petrec mai mult timp cu mine, pandemia a fost momentul ideal. Mă știam că-s antipatică, uneori insuportabilă dar acum am avut plăcerea să aflu și motivele acriturii de mine și să mă îndulcesc pentru mine.

Adevărul e… că mi-a fost mai frică de mine, decât de Coviduț. A fost drăguț să descopăr la finalul acestor luni că sunt de treabă, dacă îmi ofer atenție, dacă ciulesc bine urechile la ce îmi cere inima și dacă îi mai fac un update creierașului la programele alea vechi care așa cum zice la carte, acum mă îngropau în loc să mă salveze.

Îi spuneam unui prieten că sunt recunoscătoare pentru această pandemie. Mi-am luat un pic de hate… dar așa simt. Simt că aveam nevoie de o pauză pentru a ne regăsi pe noi înșine. Eu aveam nevoie de pauza asta. Aveam nevoie să îmi văd scheleții din dulap, aveam nevoie să îi scot pe rând afară, să îi îmbrățișez și să le arăt că lumea din afara dulapului e sigură pentru ei, e frumoasă chiar dacă azi mai purtăm o mască, mâine completăm o declarație și mâinile noastre miros a clor de la prea mult dezinfectant. Bine că nu se simte mirosul de morfină în care se bălăcește sufletul când uităm de el! ❤


Alătură-te și tu celor 4000 de abonați la blog

Introdu adresa de email pentru a te abona la acest blog și vei primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Lasă un răspuns