Golul din frigiderul sufletului blogger iasi

Golul din frigiderul sufletului

65, 80, 2 ani și uite golul din frigiderul sufletului!

Asta ar fi rezumatul de la povestea pe care mi-am înghițit-o de fiecare dată când a vrut să iasă din cuptor pe motiv că nu-i suficient de bună. Exact ca mine! N-am fost niciodată suficientă, n-am fost niciodată bună și mereu a fost loc de mai mult și mai bine. De aia am ajuns de la 65 la 80 de kile ca să aibă unde să fie bine și perfect. Ghici, ce?! Nu-i bine nici acum!

Mi-am înghițit fiecare lacrimă și nedreptate fără să știu că toate se adună. Toate își fac loc în mine, în sufletul meu. Un loc ce urlă zilnic pentru a fi umplut și nici o mâncare din lume nu-l umple, nici alcool și nici alte bucurii lumești. Fiecare își umple frigiderul din suflet cu ce prinde până ajunge în punctul în care știe că nu mai merge așa.

Tu știi cum arată să fii sătul? Eu nu! Deși jur că am mâncat de mii de ori până am simțit că-mi crapă stomacul și tot ar mai fi fost loc de ceva, de ceva dulce în general. Cam așa începe hâiala alimentară și cam așa conștientizezi cât de mare e hâiala emoțională.

Normalul e să știi când nu mai poți dar… normalul meu era un sac fără fund. Când 20+ ani mănânci ca să fii copil bun, copil ascultător, copil educat care mănâncă totul din farfurie că așa e bine și frumos îți pierzi simțul de prea mult. Duci oricât doar ca să fie ăla din fața ta fericit. Duci oricât ca să nu se supere mama, bunica, pisica, mătușa că tu nu ai mâncat tot din farfurie. Duci oricât fără să-ți pese ce aduni pe tine și mai ales ce golești în interiorul tău.

Mănânci până la refuz, până la sufocare… stare care pentru mine era asociată cu iubirea, cu binele, cu siguranța. Ai mai auzit om care se sufocă și se simte iubit? Da, pe cei de o ard pe BDSM, dar aici povestim de mâncare nu de sex deși și aia ar fi o formă de umplut același gol interior ce mulți îl cărăm cu noi. Am zis cărat pentru că nici o lege a fizicii nu a reușit să-mi explice de ce golul e greu!?!

N-ai greșit blogul! Nu scrie altcineva în locul meu. Tot eu sunt, mai puțin artistică și metaforică, mai puțin ascunsă după maniere și alte abureli care ne împiedică să fim… reali.

Mi s-a acrit de articolele cu mâncatul emoțional, inclusiv de alea scrise de mine.

Mi s-a acrit de toți care îți spun că din abandon ajungi să mănânci pân’ te faci numai bun de tăiat de sărbători.

Mi s-a acrit de toți care știu cum să-ți trateze simptomele că la final asta sunt: mâncatul emoțional, mâncatul compulsiv, mâncatul ca să-ți umplii golul ăla cât casa.

Prea puțini sunt cei care-ți zic că trebuie să te lași în golul vieții tale și să vezi de când a apărut și după ce urlă în timp ce tu îl sufoci cu mâncare sau alte adicții, că despre dependențe e vorba până la urmă. Dependențe de ceva ca să supraviețuim în propria viață, ca să facem față la tot ce vine și avem impresia că nu putem supraviețui altfel. Ca să stăm bine merci în același cerc vicios în care am stat toată viața noastră. Că asta ne e „normalitatea”.

Mi s-a acrit de toți care-ți predică iubirea de sine și altele. Frate, am ajuns așa fix că n-a știut nimeni să mă facă să mă simt iubită, suficientă și că merit un căcat de viață mai bună.

N-a știut nimeni să mă învețe să mă iubesc! Te trezești tu să-mi spui că am o rană de abandon? Pe bune?! Crezi că nu o simt? Crezi că nu mă doare?! Crezi că nu îi dau mâncare fix ca să nu o mai simt!? Mi s-a acrit de ăștia de-ți predică terapia obezității și nu-ți spun cum au scăpat de golul care te face să mănânci, să bei, să o iei hegheș pe câmpii. Că nu-ți spune nimeni că ajungi să conștientizezi abandonul altora, poate ai norocul să treci rapid prin toate durerile facerii lui, dar de propriul abandon nu mai ești conștient?! Pe ălă cum îl duci?! Că te-au abandonat toți, asta e, dar când te-ai abandonat și tu pe tine, atunci ce mai faci? Îi dai cu salată și o arzi pe fitness, coaching și alte terapii în care îți cauți zen-ul. Da’ pe tine când te cauți? Când te culegi de pe unde te-ai lăsat?! Din prăjituri, kfc și alte păcate ce te fac să simți ceva chiar și tăiate în jumătate ca să nu se pună?!

De aia am ajuns așa și din experiență spun că nici după 2 ani de terapie nu știi cum în puii mei să te iubești, să te respecți și să fii conștient și în contact cu propriul corpul decât la nivel rațional.

2 ani în puii mei! Că unii mă întreabă dacă mișc ceva și cât o mai țin așa?! Că poate mă alint, că poate o ard eu artistic și îmi place să fiu victimă.

Da’ frate, îmi place de mor să nu știu ce-i cu viața mea, să nu știu de unde mă apucă plânsul și de unde naiba simt că n-am ce căuta pe lumea asta. Îmi place maxim să simt cel puțin o dată pe zi că-s respinsă, că nu-s suficientă, că am dezamăgit pe toți și altele tot din categoria asta. Că deh, cu astea am trăit, trăiesc și le țin în viața mea că asta e normalul meu. Da, sunt o nesimțită care mănâncă și stă cu curu-n pat la Netflix în loc să alerge pe bandă și nu-i pasă. Altceva?!

Ce copilărie am putut avea de-s așa?! Una pe care mi-e greu să o accept la nivel emoțional, că altfel, o ardeam pe motivaționale și ce frumoasă-i viața pe aici.

***

Am fost și altfel. Am avut și 65 de kilograme muncite.

Acum ceva timp mi-am găsit și voința de a slăbi, de a mă opri din mâncat ca să mă simt vie, ca mai apoi să descopăr că nu era pentru mine acea dorință de a mă încadra în normalul de kilgroame. Ultima dată am încetat să hrănesc golul din mine în speranța că voi fi un exemplu pentru copilul pe care îl visam să-l am. Când a plecat speranța unui copil, o dată cu divorțul, a plecat și voința mea. Am slăbit de fiecare dată pentru că venea vara, pentru că îmi doream să fiu un exemplu de viață și corp sănătos, pentru că îmi doream să nu mai văd privirile care judecă fiecare centimetru în plus de pe corpul meu.

Vedeam și auzeam de la toți cei din jurul meu toată critica ce îmi rula în cap din totdeauna. N-am avut niciodată puterea să spun stop și să fac o alegere pentru mine. Am ales să mă ajustez mereu pentru alții, pentru părinți, pentru societate, pentru bărbatul de lângă mine, pentru copilul la care visam, pentru nutriționistul la care trebuia să mă duc cu rezultate.

Dacă ai fost copil silitor și niciodată suficient de bun la școală fix așa ai să fii și la nutriționist. Până într-un punct când oricâtă salată ai mânca nimic nu se mai schimbă. Că-i emoțională povestea! Atunci cedezi nervos. Îți bagi picioarele în munca de aproape 1 an, în toate orele în care ți-ai dat sufletul pe bandă sau bicicletă la sală până la lacrimi pentru că nu se mai mișcă nimic.

E mai simplu să urli la un cântar care pare mort în ciuda eforturilor tale disperate de a-l învia decât să-ți plângi propria moarte, propriul abandon la care ai ajuns în timp ce căutai să atingi idealul altora sau să-ți vinzi chiar ție imaginea ta ideală

***

Nu te-ai oprit niciodată să te întrebi cum ți-ai dori să fii tu.

Nici nu ți-a trecut prin cap să te întrebi cum vezi tu viața ta! Câte kilgorame ți-ai dori să ai? Unde te-ai simți tu cu tine bine? La 65 sau la 80? Ironia e că ar trebui să te simți bine indiferent de câte ai. Că binele vine din interior, din acceptare.

Schimbarea ar trebui să înceapă în momentul în care îți accepți corpul și sufletul distrus pentru a îi mulțumi pe alții. Sună ca din cărți, dar îți jur că nu știu cum se face.

Nu m-a învățat nimeni ce înseamnă respectul și iubirea față de propriul corp… măcar corp, că față de mine nici aia nu știu cum arată. Nu m-a învățat nimeni iubirea! Eram frumoasă, dacă eram grasă. Eram frumoasă dacă purtam ce mi se dădea de acasă, dacă facem ce spune mama și tata și tot așa. Eram frumoasă dacă faceam ceva pentru alții fără să conteze ce mi-aș dori eu. Nu am fost niciodată frumoasă și bună pentru că am făcut ceva pentru mine.

La aproape 30 de ani am conștientizat că nu am făcut niciodată nimic pentru mine pentru că mă respect și mă iubesc. N-am știut să fac asta. Am avut grijă de mine pentru ca X să nu mă judece, pentru ca Y să nu mă jignească, pentru ca lui Z să nu-i fie rușine cu mine, pentru a simți că aparțin într-un căcat de lume care oricum tot ce știe să facă e să te critice că existi, că respiri, că vrei să fii tu deși habar n-ai cum.

Cum naiba să te oprești din basculat seara la Netflix când tot ce vrei e să se termine viața pe care o ai?! Unii m-ar fi internat dacă m-ar fi auzit, dar mi-am dorit de multe ori să crăp doar ca să se termine. Ei, ghinion, nu mi-au crăpat decât blugii pe mine.

Și nimeni nu te înțelege, ba chiar te critică și ți se spune ce nerecunoscător ești pentru viața pe care o ai. Ți se bagă pe gât că ai un acoperiș, că ai un job, că ești sănătos cu toate kilele alea adunate în plus, ce naiba faci de ajungi în depresie, ce îți lipsește?!

Da… perfecțiunea întruchipată la exterior. Dar interiorul meu îl vede careva? Vede cineva cum ecoul din mine urlă după viață? Vede cineva cum îmi spun zilnic ca o sa fie bine și golul din mine mă întreabă când și cum și mă trimite în fața frigiderului poate poate se umple și el cumva?!

Am ajuns la aproape 30 de ani să mă simt ca un copil care acum descoperă lumea și învață să meargă și să facă alegeri pentru el. Cum e? Groaznic să faci asta la 30, dar mai bine acum decât niciodată! Mereu mi-am dorit să trăiesc și îmi doresc. Îmi doresc să simt viața, îmi doresc să simt bucuria fără să mă umplu de lacrimi că iese toată durerea adunată în mine. Aia e viața pe care mi-o doresc. Dar până acolo, e de dat cu sapa.

Am săpăt în mine luni întregi și încă sap ca să înțeleg de unde naiba a început totul.

De când mi-am blocat emoțiile și starea de sațietate și când am început să bag în mine doar că să simt ceva pe cerul gurii. Papilele gustative erau printre puținele simțuri încă vii și cu fiecare trezire a lor muream câte puțin. Mă prăbuseam într-un gol pe care nu-l vedeam, nu-l acceptam și nu știam că mă va înghiți exact cum înghițeam eu tot ce mi se punea în farfurie. Copil bun…

Am trăit cu trebuie să fii frumoasă și grasă și să-mi bag picioare de mi s-a spus vreodată în toată copilăria mea că-s frumoasă. Dar că-s grasă am auzit de atât de multe ori încât nu mă mai atingea într-un fel. Mi-am omorât simțurile și o dată cu ele m-am omorât pe mine. Mi-am negat corpul, mi-am negat emoțiile, m-am negat pe mine cu totul. Eram copilul perfect si ascultator, papușa care semăna cu mă’sa, trofeu în afara casei și niciodată suficientă în interiorul ei.

M-am mințit că așa e bine, că se poate și mai rau, că la alții e mai rău, că la naiba asta e viața. Că Iisus s-a chinuit pentru mântuire și trebuie să te chinui și tu. Ai auzit-o? Mie mi-a rulat mulți ani în cap. Cum naiba că ăia în Biblie mâncau fructe, legume și semințe, dar noi ne îndopăm cu de toate și tot nu suntem sătui?!

Că ai să ajungi în rai dacă trăiești iadul pe pământ… iad ce îți era rai pe atunci că altfel n-ai fi putut trăi. Mănânci pentru a uita de tine și de lumea din care nu simți că faci parte.

Mănânci pentru că doar așa simți că poți să supraviețuiești.

Despre supraviețuire e mereu… că sufletul îți spune că asta nu e viață dar capul te împinge să mai bagi un baton de ciocolată. Și ajungi să te întrebi cum naiba să ai toate informațiile din lume la picioare și tot pici în punga cu chipsuri și cutia de bomboane? Cum să îți bagi picioarele în ea salata cu feta și suc de portocale pentru că spre final de zi ești singur și lipsit de sens, de viață, de gust și vrei să „trăiești” în iadul pe care-l crezi rai.

Când nu mai ai un abuzator în jurul tău devii propriul tău călău.

Ce-și face omul cu mâna lui… O știi, nu? Își face tot ce poate pentru a ajunge în vinovația ce i-a fost colier la gât toată viața, că altfel nu știe a trăi. 

La predicat alimentația sănătoasă și iubirea de sine suntem toți specialiști, dar nimeni nu-ți spune cum să-ți iubești în puii mei corpul pe care n-ai fost capabil să-l vezi aproape 30 de ani?! Cum să îți iubești corpul de care te-ai desprins de atâtea ori doar ca să nu mai simți durerea?! Cum? Că aici nu e rețetă.

Aici fiecare trebuie să se arunce în gol și să vadă ce apare, de unde apare și mai ales să simtă tot ce e acolo. Și în general golul e plin de durere și nimeni nu vrea să simtă durerea. De aia o fi și greu… de dus. La naiba, măcar de te-ar slăbi greutatea lui. Pe unii cică îi seacă, dar eu sunt în tabăra cealaltă. Da, sunt în tabăra celor care se îngrașă cu aer! 🙂

Nimeni nu vrea să accepte că am trăit niște vremuri în care copchilul dacă era îmbracat, mâncat și trimis la școală ăsta era idealul. Am trăit niște vremuri în care nu conta ce-ți dorești tu ca om, copchil de 10 ani, că ce știi tu ce vrei de la viață? Conta ce își doresc părinții pentru tine și ce cred ei că e mai bine. Dacă aveai tupeu să ceri ceva ți-o mai luai și peste cap că „ce știi tu ce e aia viața?”, „că ai să ai și tu copii și ai să vezi cum e”.

Acum predicăm parentingul în timp ce generațiile noastre de părinți așteaptă să le fii recunoscător că te-au crescut cum au știut ei. Te-ai crescut atât de bine de ai ajuns robot. Un robot cu performanțe profesionale. Ahh, și ăsta era alt ideal, nu?! Să fim recunoscători că măcar capul ne-a salvat, pe lângă mâncare și altele.

Am ajuns în punctul ăla de-l predicau toți că problemele de acasă le lași la ușă când ajungi la birou și alea de la birou la ușă când ajungi acasă. Da, bravo! Generație de roboți ce suntem! De parcă toată furia și durerea din mine ar rămâne agațătate de prag dimineața la 8. De parcă nu mi-aș izbi degetele în tastatură și nu m-aș criza de fiecare dată când o bucată de cod nu iese din prima. De parcă n-aș avea emoții care ies pe unde apucă și când apucă.

Mi-am inundat tastatura zile întregi fără să înțeleg de ce. Plângeam și programam ca o adevărată profesionistă ce sunt. Uite așa robotul învață să supraviețuiască și să uite că are și inimă, nu doar cap. Fix asta făceam și când îmi plângeam caietele cu teme de la școală. Nimic nou sub soare.

Și robotul nu simte durere, foame, nu are nevoie nici măcar la baie, că deh… nu bea apă decât după program. Robotul devine om doar după ce termină munca. Așa ajungi să te arunci în frigider când ajungi acasă doar ca să blochezi toate stările de le-ai negat o zi întreagă și acum vin peste tine grămadă.

De asta suntem o generație de supraponderali.

De asta ne bucurăm la un șnițel cu cartofi și nu înțelegem că bucuria poate să vină și dintr-o salată. Că am crescut cu gustul de rău, am crescut cu cartofi cu carne și oricât de vindecați emoțional am fi tot în alea ne întoarcem. Că e gustul de acasă, e gustul de siguranță, e gustul e rai… care a fost mereu iad. De asta ne e atât de greu să acceptăm că normalul nostru e praf și de asta adevărata normalitate ne dă cu curu’ de pământ când o gustăm.

Da, suntem o generație care știe cum să mănânce sănătos, care știe că mișcarea e importantă și ăia 2 litri de apă la fel și nu facem nimic. Le știm pe toate și suntem înghețați în a face ceva pentru noi, pentru binele nostru. Știm și totuși trăim 9 ore la muncă doar cu o cană de cafea și ajungem acasă și ne îndoapăm cu tot ce prindem.

Suntem goi în puii mei, atât de goi încât dacă ne-am vedea am începe toți să urlăm. Adam era îmbrăcat cu frunza lui pe lângă noi. Nu ne-ar ajunge o pădure să acoperim golul din noi, ce să zic de o frunză?!

Știi ce mai vine cu golul? Rușinea! De aia am și ajuns la frunzele vieții. Că nu-i suficient că suntem goi, depresivi și vai de curu’ nostru capabili să mâncăm, să bem și să ne amorțim simțurile cu aditivii și chimicalele din comerț, mai suntem și plini de rușine.

Cum să fii altfel când ți-ai lăsat corpul ca o șopârlă coada?

Nu te învață nimeni cum să îți hrănești sufletul cu iubire, cu acceptare, cu răbdare și cum să îl faci să se simtă suficient pentru cât este și ce este. Nu te învață nimeni să te alegi pe tine înaintea tuturor și nu îți spune nimeni să te oprești din a salva pe toți și să te salvezi pe tine din propriile abuzuri, fără să te simți vinovat că te salvezi.

Știm exact de câți micro și macronutrienți avem nevoie pentru a avea o alimentație sănătoasă, dar nu știm de câtă dragoste avem nevoie pentru a începe să fim blânzi cu noi. O căutăm în punga de chipsuri de la magazin și nu e. O primim de la cei din jur și nu e suficientă sau o primim și avem senzația că nu o merităm. Că n-am sacrificat nimic din noi pentru a primi acea iubire. Ăsta e tiparul pe care ai fost crescut. Doar dacă faci ceva bun pentru altu, primești iubire, apreciere, respect înapoi. Jalnic tipar. Unde-i dragostea necondiționată? În cărți…

E și varianta în care ajungi în punctul în care le bifezi pe toate ca la carte și cântarul tău pare să o ia pe deal în loc să se ducă la vale. Atunci știi că ai ajuns la limită. Că oricât ai fugi, oricât ai raționaliza câcatul din viața ta și l-ai aranja pe categorii, golul din tine crește și tu crești o dată cu el. Cum să ajungi la 80 de kile cu mâncare de slăbit?!

Râdeam într-o terapie că mă simțeam umflată și apretată. Știi ce e umflat? O rană… rana se umflă. Iar apretul e de la toate stările blocate și înghețate. Le știu atât de bine de jur că aș scrie o carte despre și nu doar un articol pentru a le scoate de mine. Mi-a rămas scrisul. E singura forma de a urla cumva fără să rănesc pe cei din jur. Să fie cu iertare la ăia de se simt lezați de ce am scris. Așa-i viața mea. 🙂

Știi ce mai are golul ăla din tine? Furie, dom’le! Aia iese prima, că e mai ușor să îți îmbraci durerea în furie și să vrei să strângi tot ce mișcă de gât decât să o accepți și să te simți ca o legumă deshidratată de dimineață până seara. Să fie primită și toată furia din mine. 🙂

Furia îți dă energie, vrei să faci lucruri, să te răzbuni să te lupți pentru toată nedreptatea din lume. Ajungi să te cerți cu toată lumea din jur până vezi războiul din tine. Și râzi când îl vezi și îți amintești de Menis și de cursurile pe care le-ai înghițit tot ca să mai umplii ceva și te-ai trezit și mai gol. Îți amintești că războiul are nevoie de pace. Dar cum să faci pace cu tine?

Cum să-ți accepți bucățile din tine când tot ce știi să faci e să-ți fii părintele abuzator cu care ai crescut toată viața ta?! Normalitatea vieții mele… unde-i?! În farfurie.

Îmi doresc să prind ziua în care am să mă accept așa cum nu am simțit vreodată că sunt acceptată. Îmi doresc să prind ziua în care am să mă iubesc și am să mă respect. Îmi doresc să prind ziua în care echilibrul va fi în mine și nu doar în tot ce mișcă în jurul meu.

Ultimele postari ale lui Bianca Ionel - Digital Marketing Iasi (vezi toate)

10 thoughts on “Golul din frigiderul sufletului”

  1. Costel Constantin

    Scrii f. bine. Bravo!!! Dacă e adevărat jumate din cât ai scris ai nevoie de o schimbare f. mare spun unii sau mai mică cred alții, adevărul e că fără Dumnezeu nu o sa faci mare brânză. Du te la o mănăstire și întreabă cel mai bătrân călugăr pe care-l întâlnești cum sa începi relația cu Dumnezeu si apoi Doamne ajuta!

  2. Draga Bianca, cel mai important ca tu constientizezi ce se intampla cu tine si care sunt cauzele. E cel mai bun lucru pe care il poti face. E un efort urias sa iti reprogramezi creierul care a fost invata din copilarie cu niste mecanisme. Ceea ce se rateaza in primii 3 ani de viata greu se mai repara in timpul vietii. Gabor Mate scrie foarte frumos si explica si el multe lucruri, iti recomand sa il citesti. Cat despre copil…si faptul ca inca nu il ai si ti l-ai dorit. Acum esti in proces de vindecare, o mama constienta de propriile traume si de ce trebuie sa faca pentru a nu le transmite copilului e primul pas spre un om mai bun ca tine. Cand ai un copil care si abia apoi te uiti constient la tine pentru a vedea traumele e si mai greu, sentimentul de vinovatie e coplesitor. Cand mai treci si printr-un divort, avand un copil, e absolut obositor, traumatizant si extrem de greu sa functionezi si sa iti duci zilele. Asa ca esti pe drumul cel bun, nu renunta!

  3. De sfaturi toți suntem buni. Ar fi interesant un articol scris de unul care a reușit. Iar cu mersul la biserica e o vorba: pana la Dumnezeu, te mănâncă sfinții. Știi ca avem tendința sa îl vedem pe Dumnezeu asa cum au fost părinții noștri? E cam greu sa disociezi percepția. Da, e un lucru bun sa îl cauți pe Dumnezeu, sa te rogi, sa conștientizezi ca te iubește necondiționat, dar evita tiparele negative și cu invinovatire ale celor care îl slujesc. Am auzit teoria religioasa ca depresia e din cauza egoismului. Sunt atâtea teorii eronate în religie ca e greu sa alegi ce e bun.
    Pe mine m-a ajutat anturajul, am cautat anturajul oamenilor pozitivi, optimiști, oameni care m-ar putea inspira. M-am implicat în activități frumoase (drumeții montane, yoga) Am citit cărți, câteodată mai ajung și la psihoterapie. Nu am atins targhetul, dar câteva progrese sunt. Și cred ca și tu îți poți număra progresele în ăștia doi ani. Programator…cred ca ești o tipa tare inteligenta, și frumoasa după poza. Ești inca foarte tanara. Ai multe atuuri.
    Drumul e lung și greu dar are și satisfacții!

    1. Mulțumesc pentru gânduri, sfaturi și experiența pe care ai împărtășito cu mine. Cu siguranță voi scrie un articol când voi găsi și eu o cale de a ieși din gol.

  4. Alexandru Balmus

    Pentru mine, vulnerabilitatea pe care am simtit-o in aceste randuri a fost coplesitoare. Valul de furie, durere, tristete, golul interior, faptul ca nu suntem ideajuns de, ca nu putem fi iubiti asa si acum, inadecvare, supravietuire, mimare, rusine, vina.. e adevar autentic. Sper ca acum iti e mai bine. sau macar mai usor sa te vezi si sa te auzi. Iti doresc ce iti doresti tu. Acceptare.

Lasă un răspuns