Unde îți e orizontul? bianca ionel iunie 2020 sarichioi

Unde îți e orizontul?

Fiecare dintre noi își caută orizontul, cel puțin o dată în viață. Acum ceva timp orizontul meu era pierdut în al altora și credeam că ei știu cel mai bine cum ar trebui să fie linia vieții mele. Mi-a luat ceva timp și încă îmi ia să mă rup din simbioze și să îndrăznesc la propriul orizont.

Mi-a luat ceva timp să accept că doar eu pot să trasez linii pentru mine. Mai drepte, mai pe diagonală, mai în perspectivă, mai strâmbe sau tremurânde, dar creionate de mine și pentru mine.

După pandemie, după ce mă bateam cu pumnul în piept că sunt bine, mi-au căzut toate liniile spre orizont și eu o dată cu ele. N-ar fi fost prima data când gustam lipsa sensului dar a fost prima dată când îi conștientizam golul ce îl aduce în mine. Nu mi-a plăcut și aș fi făcut orice să nu-l mai simt. Orice…

M-am zbătut câteva zile ca peștele la mal și m-am dat cu toate alifiile ce funcționau până atunci. Am continuat să-mi conturez în fiecare dimineață orizontul cu paginile pe care le citeam, cu paginile scrise, cu planurile unui profesionist ce părea să tragă și cu dinții de liniile ce îl țineau vertical. Mi-a fost greu să accept că la orizontul meu nu se mai zărea soarele de câteva săptămâni bune.

Aș putea trăi și așa, mi-am zis sec în unele zile. Dar știam că nu-mi doresc să trăiesc așa.

Într-o zi mă gândeam că mi-aș putea picta soarele singură, dacă aș fi știut cum arată.
La acel moment nu știam nici ziua de mâine cum arată… Mi-am continuat, aproape mecanic, drumul prin viață deși viața părea că nu vrea să se mai țină de mine. Îmi repetam ca pe o mantră „E doar un moment”, „O să treacă”, „Respiră”. Și respiram. Aerul ce îl simțeam că intră prin mine îmi confirma că sunt vie. Mai sunt și astfel de zile…

Am avut proasta inspirație de a vorbi despre „lipsa mea de orizont” și mi-am luat-o. M-am izbit de zidurile altora și mi s-au izbit uși în nas pe motiv că stările mele sunt „greu de dus” iar subsemnata e „prea sensibilă, dom’le”. În astfel de momente, fix genul ăsta de reacții îți mai trebuie. Nu doar că te simți idiot, dar te simți și prost că ai deschis gura să-ți spui of-ul.

Mi-a trebuit o vizită la psiholog ca să pricep că „revelațiile mele” apăsau butoane în jurul meu, că oamenii nu pot empatiza cu tine dacă se scaldă în aceeași lipsă de sens… uneori neacceptată. N-aveam eu așteptări prea mari când venea vorba de un pic de suport și o vorbă bună. O știi pe aia cu „Ai un acoperiș deasupra capului, ce-ți mai trebuie?”?!

Viață îmi trebuie… și viața mea nu se măsoară în material, ci în emoțional!

Atunci am înțeles că mai rău decât bălăcitul în lipsa de sens, e bălăcitul în negarea continuă a lipsei de sens. Ce poate fi mai rău decât să nu te vezi tu pe tine unde ești, unde ți-i sufletul și gândul? Ce e mai rău decât să fii fake… visând că zâmbetul ăla fals într-o zi chiar o să se materializeze în real? Unii chiar trăiesc așa și nu se prind. :))

Când te uiți în curtea vecinului, instant îți e mai bine… te prinzi că ești mai bine tu cu tine în cautarea orizontului pierdut decât alții care habar n-au că l-au pierdut.

Revenind la propriile lecții despre viață și orizonturi pierdute, am acceptat într-un final că mai sunt și astfel de momente în viață. Am acceptat că până la propria regăsire te mai trezești și lipsit de sens. Important este să te vezi când ești pierdut și să te accepți și așa pierdut. După acceptare, vine și liniștea interioară, iar mai apoi în toată lipsa de sens se zărește oportunitatea de a creiona un orizont nou.

Uneori orizontul meu e o coală albă de hârtie. Orice pasionat de scris sau de desen s-a uitat ore în șir la o coală albă așteptând inspirația, fără să se critice, fără să se grăbească. Face parte din proces. Cred că și noi ne putem uita zile sau săptămâni la golul lipsei noastre de sens. Și lipsa de sens are un sens! Să o vezi și să conștientizezi cum ai ajuns acolo. Abia după momentul de conștientizare vei ști cât cer și cât pământ vrei în viața ta și vei ști de unde alegi să privești spre ele.

Când ești jos, vezi mai mult cer. Când ești sus, vezi mai mult pământ. Echilibrul dintre cele două ar însemna să plutești, iar lumea asta încă are gravitație. 🙂 Lumea asta încă ne cere să fim ancorați în malurile pe care ajungem deloc întâmplător. Tot lumea asta ne învață să ne desprindem de acele maluri care nu ne mai oferă posibilitatea de a ne zări orizontul. Uneori repetăm lecțiile, alteori repetăm doar examenul final. Rezultatul? Mereu diferit pentru că indiferent de cât de lipsiți de orizont am fi… SUNTEM un pic mai învățați decât ieri.

Mi-am găsit orizontul? Dacă l-aș găsi cred că aș gusta din finalul vieții… Mi-am găsit un drum spre un orizont pe care îl văd și-l simt astăzi potrivit pentru mine. Am trasat o linie pe coala mea albă de hârtie și am vizualizat niște puncte prin care aș trece pentru a ajunge la acel orizont. Nu știu ce îmi vor aduce acele puncte, nu știu în ce maluri voi rămâne împotmolită sau ce maluri se vor desprinde de țărm pentru a mă duce în larg, mai aproape de orizont sau mai aproape de mine.


Alătură-te și tu celor 4000 de abonați la blog

Introdu adresa de email pentru a te abona la acest blog și vei primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

2 thoughts on “Unde îți e orizontul?”

  1. Foarte frumos scris iar asocierea cu treimile din fotografie e bestiala! Fain tare! Te-ai intors cu chef de scris!

    1. Bianca Ionel - Digital Marketing Iasi

      Mulțumesc tare mult! Mi-a prins bine plimbarea și tot ce ai pregătit pentru noi <3 Te îmbrățișez tare tare!

Lasă un răspuns